Ca într-o utopie lipsită de orice biopolitică, mă gândesc deodată că lumea întreagă poate fi feliată, îmbucătățită, mărunțită, desfăcută în lucruri mărunte, mărunte. E o imagine care poate speria, dar deocamdată, înainte de a o înțelege pe deplin, este o reprezentare care mă bucură. Cel puțin pentru că, așa cum am învățat dintr-un serial, lucrurile mărunte sunt lucruri cu care pot lucra. Cu lucrurile mărunte ne putem descurca. Se spunea în serialul acela, și nu am altă referință acum, că problemele mari se pot rezolva dacă pot fi împărțite în probleme mai mici.

Cărțile de pe avion trebuie să fie scurte. Să aibă portanță. Să încapă într-un buzunar al flanelelor de drum lung și într-unul din buzunarele memoriei. Pe de altă parte, cărțile din avion trebuie să fie mai simple și mai subțiri decât cărțile despre avioane. Cineva trebuie totuși să le citească. Și le citească repede, ca și cum ar frunzări timpurile și plictiseala.

Ziua 0,5. Toată această experiență finlandeză nu are cum să nu pornească decât de pe lanțurile experienței interpretative. Lanțurile hermeneutice sunt cele care vor cadra și jalona o călătorie pe care o numesc experiență a nordului doar pentru a-i da o tușă simbolică. Un sens în plus, când exploratoriu, când de-a dreptul alintat și răzgâiat.

Cuvântul este această formă, această practică și, totodată, această dovadă simplă a faptului că termenul conține, în mod constitutiv, un alt termen. Teremenul este mereu alt termen și cuvântul, dacă nu chiar logocentrismul, vibrează de fiecare dată în această disonanță. Iar filosofia, în practica sa speculativă, sesizează mereu acest anacronism. Această situație nu reprezintă o noutate pentru ea.

Când omul antichității spune carpe diem, în modurile cele mai diferite și mai serioase, cu privire la propria sa condiție existențială, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că se petrece ceva semnificativ în prezentul său. Îndemnul de a ne trăi clipa care trece cu un timp inexorabil trimite la ideea că ne aflăm față în față cu dificultatea de a avea o experiență plenară cu prezentul nostru. În astfel de situații, omul antic anunța faptul că nu are o experiere imediată a prezentului său. Era aruncat într-un prezent mediat de vremurile care l-au încercat sau stăteau să-l încerce.

Faptul că putem vorbi despre o antropologie optimistă, mă face să cred că putem vorbi și despre ideea de optimism la nivelul filosofiei gândirii sistemelor. Și cred, totodată, că există mai multe dimensiuni și grade ale optimismului gândirii sistemelor. Astfel, pe linia gradațiilor, în ceea ce privește operaționalizarea metalogică, putem vorbi despre optimismul exaltat și exultat, optimismul firesc, normal, de așteptat, optimismul moderat, optimismul reținut și optimismul de gradul zero. Pesimismul nu-și face locul aici pentru că, din punctul meu de vedere, în cazul său este vorba despre ceva mai mult decât simpla lipsă a optimismului sau simpla opoziție față de acesta.

Îmi place la Derrida mai ales situația alambicată pe care o produc împreună un discurs fără suprafață și o suprafață lipsită de orice semn al vreunui discurs posibil. Pe Derrida nu îl pot întâlni decât în spate, în culisele trimiterilor pe care le produce, în mod sarcastic, suprafața textului său.

Pornesc, astfel, de la întrebarea pe care Derrida o pune la gramofon pe urmele lui Ulise. Pun și eu în joc, într-un alt timp, această chestiune cu privire la acea gândire a sistemelor căreia îi spunem, din când în când, systems thinking: „cum ar putea două cuvinte să se încercuiască sără să se rotească în cerc?”

Les grands récits se traduce, simplu, prin expresia Marile narațiuni. Marile povestiri. Găsim, de fiecare dată, o dinamică idiomatică specifică translării ideii de narațiune din termenul récit în cel al povestirii. Temps et Récit contribuie în mod substanțial la fixarea conceptuală a acestui termen, de exemplu. Dar, printr-un act de semantizare colaterală, sau poate printr-unul al interpretării și expresiei involuntare, se creează, în acestă simplă traducere, un clivaj interesant. Unul în care conceptul postmodern al Marilor Povestiri poate fi pus mîn discuție și sub alte umbrele speculative decât sub cele clasicizate deja.

Mă întorc spre o carte veche și îmi dau seama că trecerea timpului are un efect neașteptat. Cu totul neașteptat. Aș fi crezut că trecerea timpului ar fi trebuit să dea cărții un spațiu cât mai larg de interpretare. Este ceea ce se întâmplă atunci când actul hermeneutic își capătă toate instrumentele tocmai pentru că se îndepărtează. Textul se basculează în sensurile pe care le generează la nivelul interpretărilor. Cartea, în timp, se suprapune pe lectura sa și, cu cât mai lung este timpul, cu atât mai obraznică și nesăbuită pare să-i devină lectura.

Expresiei LA VIE CITOYENNE îi stă cel mai bine în limba franceză. Am cel puțin senzația, dăcă nu chiar închipuirea gândului, că limba sistemelor cetățenești este limba franceză. Chiar cu toți tiranii și habotnicii ei.

Fundamentarea psihologiei sociale în regiunea faptului de a crede, după cum consideră Serge Moscovici, nu este doar o mașină de fabricat zei, adusă în față și prezentată ca motor și osatură a fenomenului psihosocial. Este vorba aici și despre ideea de eliberare a pulsiunilor prime ale experienței, gândirii și acțiunii.

Discursul filosofic este un text care își constituie discursul și prin actele sale practice, nu doar prin cele semantice. Vine la suprafață după dispariția lui Michel Foucault și începe să vorbească de pe o poziție în care își multiplică la nesfârșit autoritățile. Iar acest fapt nu este doar un efect cultural. Dimpotrivă, filosofia, ca proiect speculativ își descoperă aici un orizont de perspective mai mult decât provocatoare.

Pot înțelege identitatea și în sensul unui câmp al tensiunilor dintre acțiunile și cunoașterile care se închid și cele care se deschid. În acest sens, în această înțelegere, pot vorbi, pe de o parte, despre o identitate care mă integrează într-un sistem care se închide. Și pot vorbi, pe de altă parte, despre o identitate care mă exprimă într-un sistem care se deschide. O identitate închisă și una care se deschide.

Nu este lipsit de o oarecare surpriză faptul că filosofiei i se dă o sarcină. Faptul că filosofia primește o sarcină, faptul că putem identifica un subiect sau obiect care dă filosofiei o sarcină. Și mai ales faptul că o astfel de sarcină și primirea ei devin semnificative pentru filosofia ca atare.

Lumea nu este altceva decât sistemul meu în orizontul sistemelor. Este acest sens pe care îl dau lumii un bun temei pentru un început al relativismului? Cred că da.

Dacă este să privim liniar, da, cred că există destulă relevanță în această mantră cu privire la începutul unui relativism personal și personalizat.