Lucrurile pe care nu le înțeleg devin locuri în care îmi stabilesc cele mai puternice repere pentru exercițiile mele de cunoaștere. Ceea ce nu știu, ceea ce mă încurcă la socoteală, drumul greșit, calea pierdută, ceea ce mi se ascunde, sau ceea ce mă închide, ceea ce nu pot pricepe, tot ce rămâne de învățat, ceea ce rămâne de înțeles, ceea ce mă uimește și mă zăpăcește. Toate acestea se ridică deodată și în mod definitiv la rangul de piatră unghiulară. Piatră de hotar, bornă. Punct de referință pe un traseu sau pe o hartă a cunoașterilor mele și ale poveștilor despre exercițiile mele de înțelegere.
Critica rațiunii pure este un titlu care sună ciudat, dar și interesant, totodată. Este unul dintre titlurile care au făcut carieră și dau mereu un plus social de valoare celor care susțin că l-au citit pe Kant în această carte. S-a creat o instituție a lecturii în jurul acestei cărți. Nu este singurul caz. Derrida, Hegel sau Heidegger au intrat și ei în aceeași manufactură simbolică. Sunt unele cărți în jurul cărora s-a creat o infrastructură a înțelepciunii, o sectă, o erezie față de normalitatea cunoașterii, o societate privată, înaltă, barocă, cifrată, autoritară, care distribuie onoare și prestigiu sub diferite forme de atașament la cartea pe care o închide între zidurile sale o astfel de citadelă a lecturii.
Mai mult decât atât, într-o formă sau alta, cărțile intră într-un mod triumfal în viața noastră publică, dar și privată. Ne atrag atenția, ne fascinează, ne hipnotizează și nu rămân cu noi decât ca o pată permanentă pe retină.
Nu am scăpat nici eu de această întâmplare ocultă, pe care ți-o furnizează orice experiență de lectură a Criticii rațiunii pure. Carte care, prin ritual, avea să devină Critica și pentru mine. Furnizându-mi povești de limită, despre exercițiul meu de lectură.
Prima dată am citit din Critică în camera mea de adolescent, sub pătură, în pat cu lanterna. Să nu vadă mama că nu dorm. Pierdeam timpi importanți să potrivesc lanterna și lingeam creioanele și cariocile cam cum își lingeau pe atunci degetele funcționarii care dădeau pagini după pagini, prin catastifele instituțiilor publice. Un exercițiu care îmi apare acum în tot erotismul pe care nu-l sesizam atunci.
Cititul cu lanterna sub pătură este o poveste care apare frecvent în memoriile generației mele. Lumina rece, albastră, de 4500K, a lanternei, contrasta cu paginile aproape galbene ale cărții. Aruncat între două spectre, într-un exercițiu speculativ, atât simbolic, dar și material, închideam și deschideam tomul lui Kant, dar nu reușeam să trec de primele pagini ale Esteticii. Peste introducere sărisem, desigur. Prefețele și introducerile erau tiranii discursive, prea autoritare în mintea mea, care nu accepta pe nimeni să-i spună cum trebuie să înțeleagă cuvintele și lucrurile.
Nu am înțeles niciodată de ce nu am renunțat. De ce m-am ținut cu dinții de un text despre care până și acum cred că nu îl înțeleg prea mult.
Știu sigur, însă, că am sesizat atunci, pentru prima dată, avantajele unei pragmatici a lecturii. Astfel, am început să vizitez biblioteca județeană și ceream mereu două cărți. Pe una o citeam pe sub masă, și mă introducea în strategiile jocului de Bridge. Ca să câștig tot mai des la partidele de cărți, cu prietenii mei, în localul Tic-Tac.
Pe cealaltă, mare cât mă puteam eu umfla în pene, o țineam deschisă pe mijlocul mesei, la primele pagini din Estetica transcendentală. Ca să mă vadă domnișoarele care treceau pe lângă mine, încărcate cu cărți de istorie și critică literară.