Între gimnastică și simplă hoinăreală, gestul peripatetic mă pune la lucru atât în discuțiile publice, deschise cu ceilalți, cât și într-un angajament reflexiv față de propriile argumente. Astfel, gândirea și plimbarea se dezvoltă și se stimulează reciproc în oglindă. Este vorba aici și despre o estetică a trupului, și despre o erotică a gândurilor. Cel care merge, și mai ales atunci când merge împreună cu altcineva, se angajează într-un mod personal în faptele sale de gândire și reprezentare. Trebuie să mergi, să te miști, să te deplasezi, să hoinărești, să pierzi vremea în mișcare, să treci mai departe, să cauți noi și noi relații cu gândurile tale. Trebuie să ieși din inerție, să te joci cu ceea ce te provoacă. Trebuie să te oprești din a sta prea mult pe loc. 

Astfel, pe de o parte, pe firul existențial din propria sa desfășurare, gândirea speculativă ajunge rar la un program strategic. Rar îi este dat să organizeze sistemele în care apare și rar îi este dată ocazia de a transpune în aceste sisteme acțiuni de organizare și intervenție strategică. Face parte cumva din genetica modurilor de desfășurare a exercițiilor speculative. Gândirea speculativă ajunge rar la declicul practic și junge chiar și mai rar la momentul decizional. Preocupată mai ales de efectul reflexiv, gândirea speculativă ia mai curând forma existențialismelor, decât conturul praxeologiilor.

Este interesantă asocierea pe care o preferă Hillary Clinton, vorbind despre piloni și dinamism. A asociere care nu e prea ușor de făcut. Mai curând suntem obișnuiți cu opoziția celor două figuri care pot defini infrastructurile în termeni de stabilitate sau adaptabilitate. Punându-i, însă, împreună, cei doi termeni se potențează reciproc. Într-un joc euristic de care nu scăpăm cu ușurință, începem să ne gândim la piloni dinamici și la ideea unei mobilități care să dea fundații și întemeieri.

Critica rațiunii pure este un titlu care sună ciudat, dar și interesant, totodată. Este unul dintre titlurile care au făcut carieră și dau mereu un plus social de valoare celor care susțin că l-au citit pe Kant în această carte. S-a creat o instituție a lecturii în jurul acestei cărți. Nu este singurul caz. Derrida, Hegel sau Heidegger au intrat și ei în aceeași manufactură simbolică. Sunt unele cărți în jurul cărora s-a creat o infrastructură a înțelepciunii, o sectă, o erezie față de normalitatea cunoașterii, o societate privată, înaltă, barocă, cifrată, autoritară, care distribuie onoare și prestigiu sub diferite forme de atașament la cartea pe care o închide între zidurile sale o astfel de citadelă a lecturii.

Întoarcerea la cartea care m-a marcat e mereu un gest cu dublă semnificație. Pe de o parte, mă redescopăr în ipostaza primului spectacol al lecturii. Este ca și cum m-aș așeza în tribună și m-aș hrăni din exterioritatea pe care mi-o permit, în baza unui traseu demult încheiat, al înțelegerii. Privesc în carte cu complicitate și zâmbesc de parcă ar fi vorba despre o ispravă comună, doar între noi doi. Pe de altă parte, cartea mi se adresează pe un ton nou. Lectura ei din alte vremuri se așează între instrumentele mele ca un nou cod de lectură. Textul îmi vorbește pe un ton nou, mă surprinde și mă provoacă să redevin un cititor de început. Sunt multe cărți care m-au marcat. Atât de multe încât, uneori, le cobor într-o uitare subconștientă. Cred, câteodată, în ideea textului care devine carne, un fel de suport biologic al noilor experiențe. Cam ca statuia pe care Condillac a gândit-o ca pe un simulator al simțurilor și impresiilor. Astfel, la fel ca statuai lui Condillac, experimentez lumea, rând pe rând, pe baza câte unui simț, prin caleidoscopul câte unei expresii.

Husserl își începe meditațiile carteziene cu ideea că orice debutant în filosofie cunoaște meditațiile lui Descartes. Și opțiunea sa discursivă poate fi repede trecută în recuzita textului ca atare, ca o simplă oțiune retorică. Husserl subliniază astfel o idee care este atât de importantă și accesibilă, încât este la dispoziția oricărui debutant în filosofie. Dar simpla sa opțiune discursivă acumulează semnificații incidente, care produc efecte colaterale de sens.

Într-o formă sau alta, cele mai frumoase versuri pe care le-am ținute minte vreodată sunt versuri ale despărțirii și plecării. Unul dintre ele este în legătură cu ochii balenei despre care Merwin spune că au murit fără să fi văzut unul pe altul vreodată. Celălalt îmi vine mereu cu Vallejo în minte, când îmi povestește cum un om cade de pe schelă, moare și nu mai prânzește. Este ceva definitiv în fiecare dintre aceste două narațiuni. Ceva mai lung și mai tranșant decât dispariția ca atare. De parcă înfrângerea însăși intră într-un scurtcircuit.

Și, într-o astfel de perspectivă, viziunile noastre nu mai țin doar de o aliniere și un reglaj cu locurile și spațiile în care ne mișcăm. Vorbele, gândurile, imaginile, cântările încep să ne spună doine și balade cu alte vremuri și alte timpuri. Eoni care vor să ne demonstreze anacronismul, zile și săptămâni stricate, luni care par că nu se află la locul lor, succesiuni temporale care nu-și găsesc destinația, clipe în care orizontul ne orbește de parcă ar fi un clivaj peste măsură de strălucitor.

Ca într-o utopie lipsită de orice biopolitică, mă gândesc deodată că lumea întreagă poate fi feliată, îmbucătățită, mărunțită, desfăcută în lucruri mărunte, mărunte. E o imagine care poate speria, dar deocamdată, înainte de a o înțelege pe deplin, este o reprezentare care mă bucură. Cel puțin pentru că, așa cum am învățat dintr-un serial, lucrurile mărunte sunt lucruri cu care pot lucra. Cu lucrurile mărunte ne putem descurca. Se spunea în serialul acela, și nu am altă referință acum, că problemele mari se pot rezolva dacă pot fi împărțite în probleme mai mici.

Cărțile de pe avion trebuie să fie scurte. Să aibă portanță. Să încapă într-un buzunar al flanelelor de drum lung și într-unul din buzunarele memoriei. Pe de altă parte, cărțile din avion trebuie să fie mai simple și mai subțiri decât cărțile despre avioane. Cineva trebuie totuși să le citească. Și le citească repede, ca și cum ar frunzări timpurile și plictiseala.

Ziua 0,5. Toată această experiență finlandeză nu are cum să nu pornească decât de pe lanțurile experienței interpretative. Lanțurile hermeneutice sunt cele care vor cadra și jalona o călătorie pe care o numesc experiență a nordului doar pentru a-i da o tușă simbolică. Un sens în plus, când exploratoriu, când de-a dreptul alintat și răzgâiat.

Cuvântul este această formă, această practică și, totodată, această dovadă simplă a faptului că termenul conține, în mod constitutiv, un alt termen. Teremenul este mereu alt termen și cuvântul, dacă nu chiar logocentrismul, vibrează de fiecare dată în această disonanță. Iar filosofia, în practica sa speculativă, sesizează mereu acest anacronism. Această situație nu reprezintă o noutate pentru ea.

Când omul antichității spune carpe diem, în modurile cele mai diferite și mai serioase, cu privire la propria sa condiție existențială, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că se petrece ceva semnificativ în prezentul său. Îndemnul de a ne trăi clipa care trece cu un timp inexorabil trimite la ideea că ne aflăm față în față cu dificultatea de a avea o experiență plenară cu prezentul nostru. În astfel de situații, omul antic anunța faptul că nu are o experiere imediată a prezentului său. Era aruncat într-un prezent mediat de vremurile care l-au încercat sau stăteau să-l încerce.

Faptul că putem vorbi despre o antropologie optimistă, mă face să cred că putem vorbi și despre ideea de optimism la nivelul filosofiei gândirii sistemelor. Și cred, totodată, că există mai multe dimensiuni și grade ale optimismului gândirii sistemelor. Astfel, pe linia gradațiilor, în ceea ce privește operaționalizarea metalogică, putem vorbi despre optimismul exaltat și exultat, optimismul firesc, normal, de așteptat, optimismul moderat, optimismul reținut și optimismul de gradul zero. Pesimismul nu-și face locul aici pentru că, din punctul meu de vedere, în cazul său este vorba despre ceva mai mult decât simpla lipsă a optimismului sau simpla opoziție față de acesta.

Îmi place la Derrida mai ales situația alambicată pe care o produc împreună un discurs fără suprafață și o suprafață lipsită de orice semn al vreunui discurs posibil. Pe Derrida nu îl pot întâlni decât în spate, în culisele trimiterilor pe care le produce, în mod sarcastic, suprafața textului său.

Pornesc, astfel, de la întrebarea pe care Derrida o pune la gramofon pe urmele lui Ulise. Pun și eu în joc, într-un alt timp, această chestiune cu privire la acea gândire a sistemelor căreia îi spunem, din când în când, systems thinking: „cum ar putea două cuvinte să se încercuiască sără să se rotească în cerc?”

Les grands récits se traduce, simplu, prin expresia Marile narațiuni. Marile povestiri. Găsim, de fiecare dată, o dinamică idiomatică specifică translării ideii de narațiune din termenul récit în cel al povestirii. Temps et Récit contribuie în mod substanțial la fixarea conceptuală a acestui termen, de exemplu. Dar, printr-un act de semantizare colaterală, sau poate printr-unul al interpretării și expresiei involuntare, se creează, în acestă simplă traducere, un clivaj interesant. Unul în care conceptul postmodern al Marilor Povestiri poate fi pus mîn discuție și sub alte umbrele speculative decât sub cele clasicizate deja.

Mă întorc spre o carte veche și îmi dau seama că trecerea timpului are un efect neașteptat. Cu totul neașteptat. Aș fi crezut că trecerea timpului ar fi trebuit să dea cărții un spațiu cât mai larg de interpretare. Este ceea ce se întâmplă atunci când actul hermeneutic își capătă toate instrumentele tocmai pentru că se îndepărtează. Textul se basculează în sensurile pe care le generează la nivelul interpretărilor. Cartea, în timp, se suprapune pe lectura sa și, cu cât mai lung este timpul, cu atât mai obraznică și nesăbuită pare să-i devină lectura.

Expresiei LA VIE CITOYENNE îi stă cel mai bine în limba franceză. Am cel puțin senzația, dăcă nu chiar închipuirea gândului, că limba sistemelor cetățenești este limba franceză. Chiar cu toți tiranii și habotnicii ei.

Fundamentarea psihologiei sociale în regiunea faptului de a crede, după cum consideră Serge Moscovici, nu este doar o mașină de fabricat zei, adusă în față și prezentată ca motor și osatură a fenomenului psihosocial. Este vorba aici și despre ideea de eliberare a pulsiunilor prime ale experienței, gândirii și acțiunii.

Discursul filosofic este un text care își constituie discursul și prin actele sale practice, nu doar prin cele semantice. Vine la suprafață după dispariția lui Michel Foucault și începe să vorbească de pe o poziție în care își multiplică la nesfârșit autoritățile. Iar acest fapt nu este doar un efect cultural. Dimpotrivă, filosofia, ca proiect speculativ își descoperă aici un orizont de perspective mai mult decât provocatoare.

Pot înțelege identitatea și în sensul unui câmp al tensiunilor dintre acțiunile și cunoașterile care se închid și cele care se deschid. În acest sens, în această înțelegere, pot vorbi, pe de o parte, despre o identitate care mă integrează într-un sistem care se închide. Și pot vorbi, pe de altă parte, despre o identitate care mă exprimă într-un sistem care se deschide. O identitate închisă și una care se deschide.

Nu este lipsit de o oarecare surpriză faptul că filosofiei i se dă o sarcină. Faptul că filosofia primește o sarcină, faptul că putem identifica un subiect sau obiect care dă filosofiei o sarcină. Și mai ales faptul că o astfel de sarcină și primirea ei devin semnificative pentru filosofia ca atare.

Lumea nu este altceva decât sistemul meu în orizontul sistemelor. Este acest sens pe care îl dau lumii un bun temei pentru un început al relativismului? Cred că da.

Dacă este să privim liniar, da, cred că există destulă relevanță în această mantră cu privire la începutul unui relativism personal și personalizat.