Îmi place la Derrida mai ales situația alambicată pe care o produc împreună un discurs fără suprafață și o suprafață lipsită de orice semn al vreunui discurs posibil. Pe Derrida nu îl pot întâlni decât în spate, în culisele trimiterilor pe care le produce, în mod sarcastic, suprafața textului său.
Pornesc, astfel, de la întrebarea pe care Derrida o pune la gramofon pe urmele lui Ulise. Pun și eu în joc, într-un alt timp, această chestiune cu privire la acea gândire a sistemelor căreia îi spunem, din când în când, systems thinking: „cum ar putea două cuvinte să se încercuiască sără să se rotească în cerc?”
Și, la urma urmei, cum ar putea două cuvinte să se rotească în aceeași expresie, fără să se anihileze reciproc? fără să vorbescă fiecare, unul în locul celuilalt, lipsite de autoritatea faptului de a lua în stăpânire sensul conlocutorului.
Și cred că mă întâlnesc aici cu o bună intrare în izomorfismul gândirii sistemelor.