Citesc încet și mă opresc des. Metafora mea preferată cu privire la gestul citirii este aceea potrivit căreia lectura seamănă mai curând cu respirația, decât cu privirea sau contemplarea. Astfel, întorcându-mă la o carte începută încă din primăvară, pe exercițiul de expirație al lecturii, îmi atrage atenția următoarea expresie: un temps propice aux utopies. Și îmi dau seama că, din nou, lucrurile, vorbele și vremurile se potrivesc mai bine decât aș putea crede.

Astfel, nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă cu timpul și timpurile care își doresc un loc și o lume în afara spațiului cunoscut. Ce se petrece cu vremurile care își cer alte realități mai bune? Unde se duc timpurile care vor lumi utopice?

Întrebările se înscriu într-o ordine speculativă aproape incontrolabilă. Dar cred că, aici, intră în joc ceva care ține de fibra timpurilor ca atare. Mai ales atunci când privim înspre utopii prin caliedoscopul vremurilor. Undeva, timpurile, dacă nu chiar timpul ca atare, se pliază peste dorința absolutului naiv. Ne încearcă, astfel, năzuința de a atinge acel absolut desenat în vorbe și imaginii vii, stringente. Absolutul naiv, adică superlativul viu povestit și viu colorat.

Și, într-o astfel de perspectivă, viziunile noastre nu mai țin doar de o aliniere și un reglaj cu locurile și spațiile în care ne mișcăm. Vorbele, gândurile, imaginile, cântările încep să ne spună doine și balade cu alte vremuri și alte timpuri, fie imemoriale, fie care stau să vină. Eoni care vor să ne demonstreze anacronismul, zile și săptămâni stricate, luni care par că nu se află la locul hărăzit lor de ordinea perfectă, succesiuni temporale care nu-și găsesc destinația, clipe în care orizontul ne orbește de parcă ar fi un clivaj peste măsură de strălucitor.

Este interesant cum, uneori, încercăm să rezolvăm problema spațiului în care ne aflăm prin inginerii temporale. Credem că timpurile trebuie reparate. Această idee devine și acum mantra noastră, mema, crezul care ne ispitește. Și ea, desigur, se hrănește cel mai ușor din narațiuni. Din micile sau marile povestiri cu care credem că putem pune mereu ordine în cuvinte și lucruri.