Adevărul cu burtă

Suntem nişte fiinţe în stare de putrefacţie avansată, din care se degajă adevărul.

Peter Kral, Sensibilitatea. Parcul şi sticla, în Spiritul Europei, Antoine  Compagnon, Jacques Seebacher, vol.III, p.341, traducere de Bogdan Udrea şi Dan Stănescu, Polirom, Iaşi, 2002.

Dacă retorica fragmentului de faţă nu ar bate înspre oximorom, tensiunea discursivă s-ar reduce la jumătate, la sfert, la limită, la intervalul care îl separă, mereu, pe Ahile de ţestoasă. Ce altceva avem aici decât apolinicul pus în situaţia ironică a mortăciunii care transpiră adevăruri multe? Ce altceva decât raţionalitatea ce face figura cadavrului ambulant care pute validitate, coerenţă şi corespondenţă? Pentru cititorul de literatură ideea nu e nouă. Ea mai apare, cel puţin în spaţiul românesc, în programul estetic al lui Arghezi. Nu mă interesează, în locul de faţă, sorgintea istorică, dar, dacă, la Tudor Arghezi, situaţia este mult mai dezvoltată, de-a dreptul strategică, referindu-se, în maniera unui finalism poetic, la dispunerea interesantă a putregaiurilor şi frumuseţilor pe suprafaţa lumii, aici imaginea este doar pregnantă. Puternică, directă şi doar atât. Situaţia e de-a dreptul epică, narativă, umoral-umoristică. Lipsită de argument. Declarativă şi declamativă. Lipsită de context şi contra-text. Fără program, fără strategie, fără frână ideologică. 

Tocmai de aceea ea îmi atrage atenţia ca şi cum ar fi de-a dreptul nouă.

Şi tocmai de aceea, în contranotă, îmi permit să o citesc în chiar povestirea ei, acceptând imaginea sa fără nici un resort alegoric: adevărul creşte tocmai pe carnea putredă, putreziciunea e o marcă a eruperii sale. Bătrâneţea, cicatricea, ciungul, exfoliatul, sunt, de data aceasta, figurile pentru emergenţa adevărului. Degradarea biologică în postura de digresiune epistemologică. 

Ce ne-am face fără urâţenia unui Socrate scofâlcit, exonerat de orice program de înfrumuseţare corporală? El care, cu mult înaintea feminismului, vorbeşte despre întâietatea designului interior. Ce ne-am face fără un Nietzsche sau un Kirkegaard, fără un Kant, Hegel, unii programaţi pentru sfârşit, alţii programatici până la sfârşit? Ce ne-am face fără nebunia pe care se ridică logica, fără retorica cu pietre în gură, fără ignoranţa de la care pleacă mereu metafizica, fără naivitatea anticilor, fără superioritatea cu care ne abordează sociologia, fără dragostea organică faţă de înţelepciune, fără înţelepciunea cu care se cern ştiinţa şi epistemologia? Ce ne facem, dragul meu, fără aceste adevăruri multe, multe şi mărunte din plin? Sunt multe şi s-ar spune că sunt destule. 

Mă crezi, nu mă crezi, eu mă tem. Mă crezi, nu mă crezi, nu se poate face nimic fără teamă. Mă tem, de exemplu, de tot acest text, de forma pe care o dă şi pe care o urăsc. Mă tem şi de faptul că trebuie să fac text. Mă tem de adevărul cu burtă şi mă tem că niciodată nimeni nu va pricepe că nu e mare scofală. 

Tot ceea ce înseamnă definiţie a filosofiei se leagă, direct sau indirect, de dorinţa de a spune adevărul sau, măcar, de voinţa de a configura condiţiile de expresie ale adevărului. 

Nu ştiu şi nu am să ştiu niciodată cât adevăr sau cât din adevăr poate fi spus. Ştiu, însă, că faptul de a face filosofie nu înseamnă altceva decât a înţelege că sub titulatura adevărului nu poate fi spus nimic; şi nimicul acesta, ca oricare altul, nu înseamnă nimic altceva decât că totul rămâne deschis. Există o singură ştiinţă şi aceasta este literatura. Nu literatura literaţilor, care cred în validare mai ceva ca filosofarzii, ci tocmai acea literatură ca relaţie incestuoasă cu textul, acea literaţie în dezacord cu faptul de a vorbi, acel libertinaj de a spune limbajului că nu există, acea impertineţă de a ignora, pe litere, atât realitatea cât şi celelalte alte realităţi. A face filosofie, dacă se poate face, înseamnă a fi în gol. Sofistul, barbarul, scepticul sunt personajele principale ale oricărui proiect de filosofie. 

A face adevăr, se spune despre filosofie. În acest gest al adevărului se crede tot timpul: filosofii sunt la pândă. A face adevăr. Adevăr de spus, adevăr de făcut. Nu text, nu discurs, ci adevăr. Nu cred că există decât unul singur: textul. Şi acesta se află în legătură directă cu joaca, sadismul şi masochismul de a nu putea spune adevărul. Creştem cu textul pe burtă şi ne mângâiem cu adevărul pe litere. 

A fost odată ca niciodată, se uită mereu, e un început bun. 

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest