Aurul, artiştii şi gândirea

Ironic sau nu, într-unul din eseurile sale critice, Roland Barthes spune cam aşa: „gândirea nu costă nimic, dar nici nu se vinde, ea se oferă cu generozitate”. Îţi vine să te întrebi cum de este posibil să introduci inefabilul în ecuaţia bazarului, dar poate că tocmai aceasta este farsa. 

Cu ceva vreme în urmă, colegul său de breaslă, Thales din Milet delimitează poate pentru prima dată gândirea teoretică de cea practică. Preconizând un an bun pentru cultura măslinelor şi tocmai pentru a demonstra că iubitorii de înţelepciune sunt în stare de proiecte antreprenoriale (deşi acestea nu intră în aria lor de interes), închiriază toate presele din regiune şi, stabilind ulterior regula jocului în negoţul cu ulei de măsline, se alege cu un profit frumuşel. 

Ce putem să mai spunem după toate acestea? Ce întrebări ne mai rămân la îndemână? Costă sau nu gândirea? Poate ea să se autofinanţeze? Un subiect de actualitate pare să-mi facă aici cu ochiul, dar lucrurile de mai sus îmi atrag deodată atenţia la cu totul altceva. 

Când vorbim despre Thales din Milet, ne place să ni-l amintim ca fiind primul dintre aceia care au trasat limita între înţelepţi şi iubitori de înţelepciune. După cum se ştie, mica sa modestie în faţa autarhului produce povestirea de legitimare a discursului reflexiv căruia îi spunem astăzi filosofie. Şi, pentru a condimenta puţin figura sa întemeietoare, ni-l amintim şi în marginea acestei fabule a uleiului de măsline tocmai pentru a sublinia că gândirea reflexivă nu este pierdută pentru cauza concretului, dovedind, dimpotrivă, din plin calităţi antreprenoriale. Mai mult chiar decât epistemologia sa acvatică, tocmai aceste două mici fabule constituie exercitiile mnemotehnice în baza cărora ni-l mai amintim astăzi pe Thales. 

Un aspect ne scapă însă de fiecare dată. Gestul său pragmatic trădează o anumită aroganţă: intreprinderea sa este una retorică, dramatică, spectaculară. Plin de fiţe, pare că pozează. Şi aici ne întoarcem la vorba lui Barthes cum că „gândirea se oferă cu generozitate”. Şi tocmai această disponibilitate a ofertei este una care încurcă pentru că se însoţeşte întotdeauna de un gest plin de largheţe. Şi totuşi chiar aici devin lucrurile interesante pentru că o astfel de gândire declanşează spectacolul şi începe să funcţioneze tocmai în baza spectacolului. Teatrală, patetică (în sensul de subiect al pathosului), gândirea în varianta sa relaxată şi reflexivă nu este altceva decât o chestiune de spectacol.  De fiecare dată îşi ocupă timpul cu faptul de a concepe roluri, orgoliul de a regiza şi cu pretenţia de a le performa. Platon vrea să-i scoată pe iubitorii de înţelepciune din treburile cetăţii tocmai în baza acestor pretenţii pe care le afişează: retorica lor ţine de faptul că pot să facă orice dar nu-i interesează. Şi gândul acesta se păstrează cumva până astăzi, dovadă fiind cel puţin tot discursul din preajma „trădării intelectualilor”. 

Din acest punct de vedere, relaţia dintre gândirea teoretică şi cea practică este nuanţată acum de raportul dintre un cogito cuminte, atent, politicos cu realităţile curente şi o reflecţie exaltată, impertinentă, arogantă, orgolioasă, spectaculară, aşa cum, pe de altă parte, ştim că este performarea artistică în general. 

Dar ce reprezintă, la urma urmei, tot acest cabaret? Care este sensul acestei pretenţii care se formulează în marginea ofertanţei generoase? Este vorba chiar de o chestiune de disponibilitate? Cred că avem de a face mai curând cu o problemă de nesiguranţă. Gândirea reflexivă resimte pericolul depărtării de concret, de realii în formularea lor cea ma brută. Tot acest spectacol este generat de faptul că discursul reflexiv prin excelenţă simte că ratează întâlnirea cu realul. Ar vrea uneori să-şi întoarcă faţa spre concret, dar se teme să nu se bâlbâie. Paradoxal, însă, toată această experienţă complexată provoacă totodată dinamica şi orizontul desfăşurării sale. Nu poţi să întreţii discursul reflexivităţii decât delimitându-te la modul cel mai grosolan de rudenia cu realul şi promiţind, la modul cel mai spectacular, că vei mai trece din când în când pe acolo. 

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest