Bunica Varvara locuia la una dintre ultimile case din Mărăței, pe locul cărora tovarășul Ceaușescu dorea să facă blocuri. Între Strada Lămâiței și Strada Anton Naum. O fâșie destinată demolării în anul de grație 1990. Sunt printre puținele case care au mai rămas în Mărăței, pentru simplu fapt că a venit Revoluția. Proprietatea pe care locuia bunica Varvara, o împărțea cu familia fratelui ei, Cojocaru. Ținea mult la el și se mândrea cu faptul că unchiul nostru, Cojocaru, umbla prin cartier cu bicicleta și făcea tot felul de injecții. Avea o geantă de piele în care își ținea sticluțele și seringile. Toate erau din sticlă. Proprietatea lor avea vreo 500 de metri pătrați, dar era organizată cu două case și tot felul de anexe și acareturi. O vie din specia Strășinică, o budă în curte, un șopron pentru lemne și o mică grădină de zarzavaturi, de exemplu. Dar, într-un colț de la vest, în curtea bunicii Varvara și a fratelui ei, Cojocaru, era cuptorul. Singurul loc în care accesul era sub control. Nu avea nimeni voie acolo. În afară de bunica Varvara și fratele ei, Cojocaru. Era singurul loc cu lacăt. Un fel de cameră a împăratului. Cu câteva zile...
Dacă aș fi din nou adolescent, ce mi-aș dori? O bicicletă sau un telefon inteligent? Niciuna. Un pix cu ulei, cumpărat din bazar, de la polonezi, pe care, dacă îl întorci, se dezbracă domnișoara aia frumoasă.
Sar peste orice linie de demarcație. Simt că, dacă e să calc peste o limită de design, fie că e vorba despre plăcile de gresie, mochetă sau orice alt material întins pe jos, totul va avea consecințe negative în ceea ce privește norocul meu. Linia de demarcație e ca o pisică neagră, din punctul meu de vedere. Dacă o calc, e cu ghinion. Trebuie, astfel, să o sar, nu să o traversez. Îmi calculez pașii, și mă feresc să nu calc peste nicio linie care poate fi semnificativă în designul de sub pașii mei. E ca un șotron în care îmi doresc să nu am ghinion. Pe de altă parte, mă gândesc la faptul că, poate, norocul meu ținea, totuși, de faptul de a călca toate liniile pe care le-am sărit, măsurându-mi pașii sau sărind, zglobiu, peste ele.
Copil fiind, știam despre tatăl meu că este profesor al unei materii ciudate. Filosofia. Astfel încât l-am întrebat, într-o zi, ce este filosofia? Nu eram foarte interesat de problemă, dar era momentul acela în care copilul își întreabă pentru prima dată părintele în legătură cu meseria sa. Așadar, ce înseamnă acest lucru ciudat, numit filosofie? Cu ce te ocupi tu, la urma urmelor? Și de ce e nevoie de așa ceva? De ce trebuie să existe un corp profesoral al disciplinei filosofie și de ce s-a impus această obligație curriculară, prin care o armată de elevi trebuie să învețe filosofie. Sunt sigur că întrebarea mea nu a fost atât de elaborată, dar îmi dau seama acum că solicitarea mea era, totuși, interesantă. Cum să expui unui puști cum stă treaba cu filosofia? Cum să pui în mișcare un sens straniu, care să dea o lămurire naivității, dar să și păstreze o oarecare transparență cu privire la ce ar putea fi acest lucru neidentificat, filosofia? Tatăl meu nu s-a panicat, deși avea motive suficiente, dat fiind faptul că trebuia să răspundă la o întrebare din care putea să iasă învins. Învins fie pentru că reacția sa explicativă putea fi dincolo de...
Descartes şi paritatea petalelor: mă îndoiesc, nu mă îndoiesc.
Trebuia să ştii să loveşti, să muşti, să nu cazi, să stai pe burtă, să arunci cu pietre, să te caţeri, să te ascunzi, să urli, să fugi, să umbli cu grijă, să nu te temi, să dai cu pumnii şi cu picioarele, să te ţii cu ghearele, să înjuri, să minţi fără să-şi dea seama alţii, să scuipi cât mai departe, să furi, să faci broscuţe cu piatra în baltă, să nu duci cu tine ce ai furat, să nu-ţi fie milă decât de animale, să nu crezi în nimeni şi nimic, să mesteci gumă, să urăşti moşnegii, să înoţi măcar o lungime de bazin la piscină, să foloseşti fosforul şi carbidul de Paşte şi să te fereşti de miliţian, să nu dormi la prânz, să te faci că fumezi, să râzi de cel slab, să înveţi „ş”-ul mai repede ca „r”-ul ca să poţi striga „şase”, să te tunzi cât mai scurt, să cunoşti cărările pe dealul Pietricica, dar să nu te apropii de dealul Cârlomanu, care era al sectanţilor, să porţi încălţări cu talpa cât mai groasă pentru a lovi cât mai rău la ţurloaie, să vorbeşti cât mai mult, să taci cînd crezi că eşti în...
Dimineaţa mă trezesc devreme. Departe, cum se spune. Îmi dau soarele din ochi, mă scutur de praf şi de furnici, arunc ciubota după muşte, dau câinii într-o parte, îi înjur şi le imprim câteva şuturi, apoi îi alint şi-i mângâi pe spate, pun de cafea, mătur, mă feresc de ultimii purici care sar după mine, îmi aprind o ţigară şi încep o nouă zi în ţara Leţcani. Dimineaţa mă prinde şi ea din urmă în jurul orei şapte pentru că în Leţcani nu se face de ziuă decât când se deschide la cârciumă. Dar trebuie să mă grăbesc pentru că, în jur de ora zece, când lumina se limpezeşte considerabil, trebuie să ne apucăm cu toţii de treabă. Sau să muncim. Când nu-i luni, marţi, miercuri, sărbătoare, joi, vineri sau week-end, aici se munceşte din greu. Vara se urcă balastrul în pod ca să nu crape la îngheţurile de peste iarnă. Şi, tot după reţeta locală, acelaşi balastru se scoate primăvara la aerisit să nu mucegăiască. Şi, chiar dacă este sau nu este balastru, toată lumea munceşte. Aici n-am auzit să se fure. Din când în când, pentru fructe, se smulge cireşul cu totul. Şi doar fenomenele paranormale fac astfel...
Tatăl meu credea că am să cresc pe măsură ce voi fi devenit un om cult. Lectura şi biologia se învecinau atunci şi constituiau împreună obiectivul principal în proiectul dezvoltării mele pedagogice. Cărţile trebuiau să fie pentru mine precum mineralele, vitaminele, proteinele. Lipidele. Glucidele. Merele, brânza şi morcovii nu păreau a fi suficiente pentru un organism în formare. Trebuia să mai fie şi altceva, mai ales pentru că încă nu se temea nimeni de E-uri, de conservanţi sau de acidul carbonic. Conceptul de legume organice încă mai constituia un pleonasm şi prea puţini erau aceia care se îngrijorau de colesterol. Învăţasem literele, ştiam până şi câteva propoziții şi, tocmai de aceea, celuloza nu trebuia să mai constituie o hrană grea pentru puştiul din mine, ci, dimpotrivă, unul dintre cele mai importante aporturi nutritive. Statutul unei biblioteci de perete urma să-l concureze pe cel al raftului de alimentară unde, cu puţin noroc, găseam brifcor sau pufuleţi. Aşa că m-a luat de o mână şi m-a dus la Adrian şi l-a rugat: „creşte-l”, „dă-i să citească”, „vezi ce este de capul lui”. Înălţimea considerabilă şi chipul său rotund, puternic pronunţat m-au speriat la început, dar uşor, uşor s-a transformat în primul prieten...
Stăteam ca barbarii într-un lan de cînepă la Mărgineni şi aşteptam să vină el. Ceauşescu. Praf, transpiraţie şi agitaţie. Nu aveam voie să ne apropiem de lanul frumos aranjat, alcătuit din plante aduse cu o seară înainte din altă parte şi înfipte în pămînt după o geometrie straniu de prefectă. Să dea recolta cât mai bine. Fiecare se întreba în sinea lui pe care dintre noi, copiii, are să pupe părintele neamului şi al partidului. De plictiseală, dezlipeam steguleţele de hârtie şi lingeam lipiciul dulce precum ciocolata. Trebuie să fi fost o chestie universală a copiilor, de vreme ce supervizorii aveau mereu la ei un borcan cu lipici, cu care remediau situaţia. A venit, a salutat, a pupat (n-am fost eu că aveam carii) şi a plecat. Minţindu-mă, m-am convins, cu ciudă, dezamăgire şi disperare, că tot elicopterul mi-a plăcut mai mult. Joaca de-a doctorul cerea prea multe eforturi. Trebuia să găseşti un loc ferit de ochii vecinilor, trebuia, apoi, să depăşeşti ruşinea şi să câştigi încrederea că şi tu vei arăta ceva, ceva. Aşa că mai simplu era jocul sărutului. Aveam vreo şapte ani, ea mesteca gumă şi, cum am văzut la oamenii mari, am sărutat-o şi i-am furat...
Nicidecum ceas al ceaiului. Nu timp al destinderii şi desfătărilor. Nici măcar clipă a desfacerii lucrurilor de peste zi. Dimpotrivă, o dată cu ora cinci, se anunţa momentul în care copiii deveneau uşor, uşor agitaţi: se întorceau părinţii de la muncă. Priveam fiecare din ce în ce mai insistent către aleea de acces dintre blocuri, pe Aleea Paltinilor. „Trebuie să ajungă.” Dispăream, apoi, unul câte unul, „mă duc”, "a venit maică-mea", „uite-l pe taică-miu”, pentru a reveni peste încă o oră, strângându-ne la groapa de nisip, ori în jurul topoganului de piatră. "Nu mi-a făcut nimic”, „nu m-a întrebat de şcoală”, nu şi-a dat seama." Toţi ţineam în mână semnul victoriei: felia de pâine cu unt. Unii o preferau cu sare, alţii cu zahăr. Datorită untului, şarlotelor şi savarinelor ştiam că există locul Piatra Neamţ, locul servici’, locul Mărăţei, locul Paişpe Scări sau locul Mercur. Datorită untului şi savarinelor pe care mi le aducea maică-mea, după muncă, de la alimentara din centru mă întorceam acasă de pe deal sau de la calea ferată, deşi ştiam că trebuie să mint în legătură cu ceea ce am făcut peste zi şi să dovedesc faptul că brânza de vaci am mâncat-o şi nu...
Există acest sentiment care ne însoţeşte în permanenţă, cum că trăim într-o realitate completă. O lume rotundă, în care toate lucrurile sunt deja aşezate la locurile lor. De la periuţa de dinţi, la cartea de identitate, peisajul este mereu acelaşi, cu micile diferenţieri pe care le numim întâmplări. Până şi prezentul este un fel de destin: îl cunoaştem cu toţii, revine de fiecare dată a doua zi, nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte. Totodată, progresul, noul, insolitul fac parte, la modul cel mai cuminte, din această realitate completă. Din această actualitate lipsită de scăpări. Acea lume a lui Leibniz, cea mai bună dintre cele posibile, avem sentimentul că deja se petrece zi de zi în preajma noastră. Ne deplasăm în această povestire plină de preaplinul ei, în care se întâmplă totul: o naraţiune polifonică, în care întâmplările sunt cu totul prezente şi cu totul previzibile. Şi, atunci, ce rost mai au ştirile, informaţiile, breakfast-ul jurnalistic, ziarele pe care ţi le pui ca o mască de înfrumuseţare pe faţă? Ce rost mai are toată această cafea cu plumb? Borges era prea drăguţ când spunea că ziarele mor a doua zi, când s-ar putea spune, mai curând, că ele dispar în propria...
Semnele unei ipohondrii spirituale pe cale să mă cuprindă: obsesiile, angoasele.
Atunci cînd pui lumea la îndoială vezi că lumea nu dispare, ci capătă un alt sens.
Nu pot avea dreptate decît în limba adamică. Maxima dreptate ţine de maximul început. De primul motor, de punctul de referinţă. De primul temei.
Nu-mi amintesc nimic din acea perioadă dinainte de a învăţa să vorbesc. Oricât mi-aş împinge memoria înspre trecut, în toate amintirile mele sunt o persoană care vorbeşte. Formele memoriei mele sunt sonore şi articulate. Însăşi memoria mea este sonoră şi articulată; ea seamănă mai curând cu radioul decât cu ocheanul. Astfel senzaţia cea mai apăsătoare cu privire la propria mea persoană este aceea a eternităţii. Nu-mi amintesc să mă fi născut. Sunt etern. Mai mult decât atât, eternitatea mea se desfăşoară în ambele direcţii. Nu-mi amintesc de prima dată şi nu-mi pot închipui ultimul moment.
Meniu