Bulă, Peştişorul de Aur, Bugs Bunny şi Socrate

Mergînd prin oraş, prin pădure, pe cîmp, pe malul mării, pe malul rîului şi pe malul lacului, Bulă se întîlneşte cu peştişorul de aur. Acesta din urmă este un mic şmecher. Susţinut de o întreagă mitologie şi de puteri magice, el îndeplineşte dorinţe pentru a i se da drumul. Dar dorinţele le îndeplineşte în felul său. Apelînd la ironia sorţii, face în aşa fel încît dorinţa îndeplinită se răstoarnă în blestem. Fără să dea nimic, salvîndu-şi şi viaţa, peştişorul de aur este un învingător.

Într-un alt scenariu la fel de cunoscut, Bugs Bunny reprezintă şi el un interlocutor, unul dintre personajele întîlnirii. La rîndul său, Bugs Bunny reprezintă şi el un mic şmecher. Mic monstru al tagmei iepurilor, umanizat, adică investit cu o a doua reprezentativitate, Bugs Bunny produce tot felul de situaţii din care, de asemenea, iese învingător.

Pe de altă parte, Socrate, personaj la fel de celebru, se amestecă printre trecătorii din agora, ocheşte pe cîte unul, îl întreabă despre înţelepciune şi despre multe alte lucruri, se plictiseşte apoi şi se declară învins, pentru ca, de fapt, să se îndepărteze învingător.

Trei situaţii, trei tipologii ale învingătorului, dublate şi conturate de trei modalităţi de a pune în aplicare simularea, ironia. Peştişorul, care vorbeşte şi face minuni, dar minunile sale îl execută pe veşnicul Bulă. Bugs Bunny, care, de asemenea, vorbeşte şi face minuni, dacă putem accepta faptul că şmecheria este o minune în miniatură. Şi Socrate, care vorbeşte şi el făcînd totodată minuni pentru că îl are pe daimon în permanenţă cu el. Şi ce dacă? De ce această apropiere?

Inutilă, această apropiere este, totuşi, elocventă. În cele trei situaţii spiritul malign este pus la colţ.

În prima are de suferit voinţa. Dorinţa capătă puteri creatoare, dar de fiecare dată pe jumătate. Tot ceea ce este creat de voinţa malignă este echivalent cu monstruozitatea.

În cea de-a doua este vorba despre o executare a acţiunii. Acţiunea, în chiar funcţionalitatea ei, se întoarce în cele din urmă împotriva propriei desfăşurări. Puşca micului vînător a cărei ţeavă se curbează pentru a lansa proiectilul chiar asupra trăgătorului este o fabulă în miniatură a situaţiei de ansamblu. Prin ce greşeşte însă acţiunea pentru a fi pusă la zid şi executată? Prin caracterul ei iraţional, absurd, ignorant. Prin barbaria ei.

În cele din urmă, în cea de-a treia situaţie, cea care iese şchiopătînd din întreaga urzeală este gîndirea. Gîndul infatuat, autosuficient, formal pînă la extremă, cade pradă propriei problematici, propriului demers. Sofistul, interlocutorul frecvent al socratismului, este, în fond, doar reprezentantul jalnic al gândirii ca atare care cade pradă propriilor maladii.

Subtile scenarii, inspirată punere în scenă. Prin intermediul lor, subiectivitatea se dedublează şi rîde în hohote de propria sa caricatură. Dar, pentru ca efectul să fie unul deplin, trebuie să reamintim, de fiecare dată, celui care rîde că este vorba, în fapt, despre propria sa situaţie. Rîdem pe pielea noastră. Iar aici pe pielea noastră îşi păstrează ambele sensuri.

Cumplită ironie este ironia demascată.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest