Cunoaştere şi filosofie

Când ţi se permite să vorbeşti mai la urmă, ai avantajul că spusele tale dobândesc un anumit caracter manifest. Aflându-te în preajma închiderii şi a încheierii, un mic reflex militant produce în dreptul gestului tău o anume irizaţie de orgoliu. 

Tocmai de aceea, în locul acesta al fabulei şi al concluziilor, profit de poziţia întărită a prezentării mele nu pentru a tranşa lucrurile, ci dimpotrivă pentru a pune o întrebare. O întrebare care poate părea acum cel puţin curioasă: mai este astăzi posibilă o formulare a cunoaşterii în termenii filosofiei? Mai putem spune despre instituţia filosofiei că este legatară a problematicii cunoaşterii în ansamblul structurilor, funcţiilor şi proiectelor sale? Prea puţin text pentru aşa interogaţie. Şi totuşi, mai poate exista o cunoaştere autorizată pe linie filosofică, una care să depăşească doza gnoseologică inerentă oricărui fapt de discurs şi care să facă din descendenţa ei filosofică o asigurare pentru plinul ei de valoarea ideologică şi axiomatică? 

Nu aş dori, însă, ca interogaţia mea să capete un aspect panicard. Nu intră în intenţiile de faţă faptul de a redeschide discuţiile mai mult sau mai puţin serioase cu privire la o criză a filosofiei sau a cunoaşterii. Aş prefera, mai curând, să mă deplasez cu precauţie pentru a observa dacă mai există motive pentru a pune faţă în faţă situaţia filosofiei şi un anume destin al cunoaşterii astfel încât discursul fiecăreia în parte să rămână în continuare răspunzător pentru sarcina celeilalte. Nu în termenii crizei şi ai sfârşitului îmi permit să întreb astăzi, ci în cei ai vecinătăţilor, ai punerilor faţă în faţă. 

Despre titulatura filosofiei ştim cu toţii astăzi că circuitul ei în lumea formaţiunilor epistemice a devenit aproape incontrolabil. Cu toţii luăm foarte în serios sintagme „armeniene” precum „filosofia politică”, „filosofia ştiinţei”, „filosofia culturii”, „filosofia istoriei” şi le aruncăm în joc fără a resimţi nevoia unor destructurări care să ne atragă cel puţin atenţia cu privire la riscurile unor astfel de cadrări şi înregimentări. Mai mult decât atât, de exemplu, simpla prezenţă a unui discurs motivaţional, a unuia argumentativ, justificativ sau intenţional ne face, nu de puţine ori, să declarăm că ne situăm în preajma unei filosofii. Între o „filosofie a vieţii” şi o „filosofie de viaţă”, pe linie semantică s-a instaurat, încet, dar definitiv, o ruptură impresionantă. Considerăm, astfel, că simpla întâlnire a unui act de voinţă şi a unuia de limbaj duce la o ocurenţă a discursului de natură filosofică. 

Iar lucrul acesta nu se petrece doar în cazul filosofiei. Alte nume precum „economia”, „geografia” sau „politica” sunt supuse aceluiaşi fenomen de multiplicare şi reiterare, de recalibrare la situaţii care cel puţin până acum nu le erau specifice. 

Se petrece astfel o contaminare cu un caracter semasiologic pe care nu trebuie neapărat să o repudiem. Avem de a face, până la urmă, cu un fenomen care ţine de dinamica socio-lingvistică. 

Aşadar, atunci când este peste tot, unde este, până la urmă, filosofia. O regăsim în locurile în care se mai vorbeşte încă despre destinul subiectului sau al obiectului, în locurile în care mai există dezbatere pe marginea posibilităţilor actuale de care dispun proiectele regionale ori generale ale cunoaşterii, în locurile în care adevărul se mai scrie cu majusculă, sau în locurile în care tot adevărul face pactul estetic ori negocierea morală, în toate aceste locuri în care energiile de semantizare refuză limitele sensului dat ca atare. 

Dar este ea în întregime în aceste locuri? Merită ea chestionată acum în definiţiile sale celebre? Poate fi ea identificată în liniile atitudinale tradiţionale? Şi, la urma urmei, dispunem de vreun criteriu sau protocol care să ne ofere posibilitatea de a spune „iată filosofia”? Sau trebuie să o căutăm mai degrabă în locurile în care dispare, în punctele sale de insurgenţă?

După cum s-a mai spus, vorbind despre filosofie, nu poţi să nu iei în considerare în primul rând destinul ei discursiv. Şi tocmai aici încep toate problemele. Atunci când vii şi declari că limbajul este calculabil şi controlabil din punct de vedere logic, manevrabil şi administrabil în limite semantico-pragmatice, gestul filosofic este împins în margine sau, cel puţin, redus la câteva dintre instrumentele sale. Acolo unde lucrurile se liniştesc şi se însănătoşesc, gestica filosofică reflexă se stinge. Astfel filosofia este îndepărtată din ce în ce mai mult, locul ei fiind revendicat de epistemologie, psihologie, analitică, sociologie ori antropologie. Nu-i mai rămâne, astfel, decât să se identifice uneori cu un simplu demers de interpretare (unul analitic, critic, structural, ideologic şi aşa mai departe), alteori cu un proiect de sistematizare a datelor puse la dispoziţie de celelalte ştiinţe (obligată fiind în acest caz să-şi asume protocolul epistemologiei). 

Atât timp cât „afacerile de limbaj” sunt administrabile, o filosofie în sensul ei tradiţional, nu mai este posibilă în interiorul demersurilor de teoretizare a cunoaşterii. Atât timp cât raportul nostru cu limbajul devine din ce în ce mai economic şi „mai” calculabil, o filosofie pasională a preeminenţei nu-şi mai are locul. Extremismul gândirii este, în această situaţie, doar o chestiune exotică, naivă, poate puţin exchibiţionistă, dar cu nimic periculoasă. O curiozitate, o haină în stil retro pentru gândirea mondenă. 

Oricât s-ar dori, în momentul de faţă, o teorie a cunoaşterii nu mai poate fi pusă la dispoziţie (ca dat sau construct) de nici unul dintre proiectele filosofice (fie ele actuale ori doar posibile). Protocolul în cazul cunoaşterii nu mai poate fi unul de sorginte exclusiv filosofică. O filosofie militantă în interiorul unei teorii generalizate a cunoaşterii nu cred că mai este acum posibilă. 

Acest lucru se datorează şi modalităţii în care înţelegem astăzi să facem sau să descriem filosofia. 

Şi, atunci, suntem datori cu încă o întrebare. Ce-i revine filosofiei, în măsura în care îi revine ceva? 

Un peisaj straniu ne apare în momentul de faţă: prezentă peste tot, filosofia a devenit mai regională decât orice ştiinţă, în calitatea de cunoaştere locală a acesteia din urmă. Fragmentată, redusă, dezinstituţionalizată în discursul său, filosofia devine o pilulă care se ia cu ocazia oricărei dureri de cap mai mult sau mai puţin cărturăreşti. Şi acuzele pot merge cu mult mai departe. Un alt aspect însă devine aici interesant şi trebuie ca atare semnalat. 

Scoasă din drepturile sale regale, filosofiei îi revine, în mod paradoxal, un privilegiu incalculabil: şansa unui început absolut. Deposedată de sarcinile preliminarităţii care au păstrat-o oarecum în margine şi au epuizat-o, filosofia deţine acum avantajul de a fi obligată să o ia de la capăt. Ceea ce părea a fi o pierdere se arată a fi în fapt o presiune exterioară care reduce filosofia la gradul zero al acesteia. Sfârşitul filosofiei nu este unul calculabil, explicabil, traductibil (eventual) în termenii lui Heidegger, ci unul mereu amânat. Nu cred că poţi face discurs filosofic fără acest sentiment al amânării   

Şi de aici se întrevăd două opţiuni, nu neapărat exclusive. Filosofia trebuie să aleagă fie calea jocului cu propria istorie, fie drumul deschis de indeterminarea sa actuală totală. Va trebui să facă fie hermeneutică, trăind din spiralarea istorică a propriului discurs, fie performance, exersarea discursului ca happening, redescoperindu-şi scriitura şi proiectele. Două opţiuni raportate la acelaşi fapt: o altă atingere a limbajului. 

Ceea ce nu se înţelege încă în programele de logicizare a limbajului, este faptul că raportul dintre sens şi non-sens nu este unul static, de simplă excludere, ci, mai curând, unul dinamic, în care semantica şi lipsa de semantică se află încă într-o relaţie de semioză, într-un raport de producţie discursivă, altfel spus. Limbajul poate fi controlabil, dar numai în „toate” delimitările sintactice date şi nu în orice situaţie, ci numai atunci când avem de a face cu o sintaxă a „formelor bine formate”. 

Nu putem, pe de altă parte, respinge un program de sistematizare metodologică a faptelor de limbaj. Un astfel de program are deja o importantă carieră epistemologică. Putem, însă, amenda pretenţiile sale de exhaustivitate, dorinţa sa mistică de a găsi piatra filosofală a comunicării, şi asta într-un context naturalist al actului de limbaj. Acolo unde există devianţă, de exemplu, un program logicist poate face doar atât: să identifice şi să respingă. Semioza îi rămâne de la un anumit punct străină. Mai mult decât atât: un proiect al semanticilor lingvistice, oricâtă dinamică îşi doreşte, nu poate evita riscul de a introduce obiectul analizat în camera cu particule. 

Curios cel puţin (dar nu de neînţeles), acel topos, în cuprinsul căruia determinarea şi indeterminarea fac jocurile de limbaj, a intrat şi a rămas mai mult în atenţia criticii literare. Atentă mai mult la destinul ei pozitivist, filosofia pierde acest spaţiu de joc în care, fără a cădea în desuetudine, poate să rostească din nou: logos

Tocmai în acest punct cred că avem nevoie de o revenire şi o intervenţie filosofică. Tocmai în această regiune este necesară o deturnare extremistă. Cred că, mai mult ca oricând, filosofia are astăzi sarcina experimentării. 

Expusă, ea nu are altă şansă decât să lase afacerile teoriei cunoaşterii în seama tuturor celor cunoscători. Un cu totul alt fariseism trebuie să-i revină de acum înainte pentru a-şi redobândi, pas cu pas, caracterul militant, orgoliul nemăsurat, pretenţia de exclusivitate faţă de ceea ce undeva, cândva va fi mult mai important decât orice teorie a cunoaşterii. 

Filosofii sunt cei care trebuie să alunge acum filosofia din cetate. 

Textul de faţă reprezintă forma restrânsă a unei comunicări susţinute sub acelaşi titlu în cadrul Sesiunii Dezvoltări contemporane în teoria cunoaşterii organizată la data de 18 martie 2005 de Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh.Zane”, Iaşi. 

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest