Exerciţii de nutriţie

Tatăl meu credea că am să cresc pe măsură ce voi fi devenit un om cult. Lectura şi biologia se învecinau atunci şi constituiau împreună obiectivul principal în proiectul dezvoltării mele pedagogice. Cărţile trebuiau să fie pentru mine precum mineralele, vitaminele, proteinele. Lipidele. Glucidele. Merele, brânza şi morcovii nu păreau a fi suficiente pentru un organism în formare. Trebuia să mai fie şi altceva, mai ales pentru că încă nu se temea nimeni de E-uri, de conservanţi sau de acidul carbonic. Conceptul de legume organice încă mai constituia un pleonasm şi prea puţini erau aceia care se îngrijorau de colesterol.

Învăţasem literele, ştiam până şi câteva propoziții şi, tocmai de aceea, celuloza nu trebuia să mai constituie o hrană grea pentru puştiul din mine, ci, dimpotrivă, unul dintre cele mai importante aporturi nutritive. Statutul unei biblioteci de perete urma să-l concureze pe cel al raftului de alimentară unde, cu puţin noroc, găseam brifcor sau pufuleţi.

Aşa că m-a luat de o mână şi m-a dus la Adrian şi l-a rugat: „creşte-l”, „dă-i să citească”, „vezi ce este de capul lui”. Înălţimea considerabilă şi chipul său rotund, puternic pronunţat m-au speriat la început, dar uşor, uşor s-a transformat în primul prieten adult din copilăria mea. Mă chema în garsoniera sa de burlac, tapetată cu cărţi  şi-mi umplea braţele cu hrană sufletească. „Dacă nu le citeşti nu te mai primesc pe aici”, îmi spunea datorită îndărătniciei mele. În primă fază credeam că un simplu răspuns da, am citit ar fi fost suficient, dar, când mi s-a cerut să-mi amintesc şi să povestesc, mi-am dat seama că nu există cale de ieşire şi am început să-mi fac temele de lectură pentru a mă descurca la apel.

Aşteptam să se facă joi, apăream de fiecare dată cu mult timp înainte de ora fixată şi mă aşezam cuminte întotdeauna în acelaşi loc, pe capătul canapelei. Adrian trebuie să fi avut multe speranţe faţă de lectorul care creştea uşor, uşor în mine. Nu cred că şi-a dat seama, însă, niciodată că, dincolo de prietenia pentru el, aşteptam cu nerăbdare ziua întâlnirii nu pentru Dumas, Ibsen, Stănescu, Cehov, Ionescu, Cireşarii, Mihail Sebastian sau Puşkin, ci pentru femeia blondă, frumoasă ca toată cultura şi dezbrăcată pe afişul de lângă canapea, în spatele bibliotecii. Oricâte cărţi am citit atunci, nu am reuşit să descifrez heraldica numelui ei, scris mic, în ruseşte, ca o semnătură.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest