Cuvântul este această formă, această practică și, totodată, această dovadă simplă a faptului că termenul conține, în mod constitutiv, un alt termen. Teremenul este mereu alt termen și cuvântul, dacă nu chiar logocentrismul, vibrează de fiecare dată în această disonanță. Iar filosofia, în practica sa speculativă, sesizează mereu acest anacronism. Această situație nu reprezintă o noutate pentru ea.

Dar tocmai situația ca atare trebuie repusă în discuție pentru că sesizez prin ea un alt lucru interesant. Astfel, îmi dau seama că practica filosofică (mai ales prin acțiunea sa speculativă) reconfigurează această condiție conotativă a cuvântului. Ea mă trimite în mod permanent, urgent și constitutiv la faptul că un termen este determinat să locuiască într-un alt termen.

La limită, cred că filosofia nu știe să citească și aici mi se înfățișează deplin condiția sa iliterară, de-a dreptul dislexică. Filosofia știe doar să interpreteze. Ea se află în permanență la limita unui travaliu hermeneutic. Acesta este locul în care pot înțelege predilecția sa pentru concepte, după cum încearcă mereu să mă convingă Deleuze și Guattari.