Grigore și apocalipsa de orez

La început, ne feream cu toţii din calea sa. Striga cineva vine Grigore şi era ca un fel de şase. Despre Grigore nu ştiam decât că numele său începe cu “G”, rar lucru la o persoană oarecare. Am aflat apoi că minte. Mic sofist urban, un fel de Păcală şi, în acelaşi timp, un fel de Nastratin, Grigore nu ştia adevărul, nu vroia să-l ştie şi, de aceea, îl producea la nesfârşit în propria sa manieră. M-am încumentat într-o zi, m-am apropiat şi l-am întrebat: măi, Grigore, de ce eşti tu atât de mare? Fără să clipească sau să se gândească prea mult, îmi răspunde: Într-o dimineaţă, când m-am aplecat sub masă după o nenorocită de lingură, am crescut aşa deodată. Au tras de mine toţi ai mei şi încă vreo doi vecini să mă scoată dintre piciorele mesei. Eram ca ridichea fermecată, spunea gâfâind Petrică, fostul colonel. Îl ştii, trebuie să-l ştii, stă acolo la parter. Încă mă mai întreb: ce dracu’ mi-a trebuit mie neapărat afurisita aia de lingură? Nu puteam să iau alta? Mai ales că borş nu mai era pe masă. Cînd m-am dus la şcoală, m-au sărit şase clase. Îmi pare rău şi acum după anatomia de a șasea, că dădeau poze şi nu erau din alea cu flori. Nu am avut însă ce face. Cu cei doi metri ai mei trebuia să termin şcoala cât mai repede. Mă încurajau cu toţii şi-mi spuneau că mă aşteaptă un viitor mai mult decât fericit. Aş da orice să mă vadă ei cum merg eu acum pe stradă, ca un om realizat, cu o gaură în cap. Să-şi dea seama că nu a cheltuit statul degeaba fonduri cu mine. Zâmbeşte. Mi-a rămas şi acum o aşchie de la ticăloasa de masă, dar nu mă deranjează prea tare. Sunt un exemplu viu.

Grigore este singurul locuitor al unei apocalipse înscrise pe un bob de orez. Umblă prin cartier după chiştoace şi după vreun rest de mâncare. Din când în când, cam o dată pe lună, e ziua lui de naştere şi cere un ban de rachiu. Nu are nici o gaură în cap, dar îi place să povestească despre asta. Mâine nu ştiu unde stau, dar ştiu că am doi metri, o gaură în cap, mă cheamă Grigore şi, după cum ţi-am  spus, sunt un exemplu viu. Ca un peşte. Nu chiar ca un guvid, dar oricum, pe aproape. Dar ce ai tu cu guvizii, Grigore? Îmi place guvidul. Am pescuit şi eu vreo doi când am fost la Costineşti. I-am pus pe tablă la foc şi i-am dat cu sare. Trebuia din când în când să-i lovesc pentru că săreau să lingă sarea, dar, până la urmă, s-au făcut, i-am mâncat şi m-am săturat.

Stau cu Grigore pe o bordură, minţim amîndoi şi ne credem, aşa doar cât să meargă vorba mai departe, de parcă s-ar pierde, după aceea, toate zilele.