O amintire posibilă

Am plecat în târg să cumpăr un zeu mic, galben şi nebun, pe care să-l pun lângă sobă pentru a mă apăra de ţânţari, muşte şi alte zumzănii. Dimineaţă mă gândeam să-mi cumpăr o căciulă care să-mi protejeze gaura din cap şi, deşi am renunţat imediat la idee, încă mă mai frământă obsesia cum că nehotărârea aceasta a mea nu este, totuşi, un lucru sănătos. Îmi schimb părerile cam cum aş schimba programele la televizor şi tare mă tem că prea rapidele modificări mă afectează mult mai mult decât las eu să se vadă. Drumul până la târg e destul de lung şi mă bucur că voi avea timp destul să-mi rezolv dilemele. Asta în cazul în care nu mă voi hotărî să mă gândesc la cu totul altceva. La visul de noaptea trecută, de exemplu, la ciuperca albă care a crescut astăzi în curte, la calea ferată din spatele casei sau la pliantul pe care mi l-au dat ieri la farmacie. M-am speriat cumplit. S-au apropiat de mine şi mi l-au întins ca pe un verdict. Am crezut că am devenit irecuperabil. Când colo făceau reclamă la noua fabrică de aspirină. Mi-am revenit şi mi-am spus că e bine pentru dezvoltarea locală. Că încă se mai poate. Măcar aspirine să fie. Numai că nu prea se potriveau culorile şi conceptul. Un pliant verde cu roşu mă face să mă gândesc mai mult la ciorapi decât la aspirină. Ca la şcoală sau ca la desene animate. Dacă taică-miu ar fi fost un miliardar, aş fi făcut şi eu o fabrică de aspirină, dar, lângă ea, aş mai fi făcut şi una de ciorapi. Iar, în faţă, un chioşc cu îngheţată de portocale. Să mă ascund în boscheţi şi să urmăresc sutele de copii cum ling gheaţa portocalie. Când eram mic şi nu aveam gaura în cap, furam şi eu bani de la maică-mea şi-mi cumpăram îngheţată. Numai că atunci nu aveau produse portocalii. Totul era de cauciuc sau de vanilie. Cred că tocmai acesta era semnul celuilalt regim: toate lucrurile erau din cauciuc sau de vanilie. Și, peste toate acestea, se construiau magazinele cu creveţi. Doamne, cât de mult îmi plăceau creveţii. Îi puneam în tigaie, îi săram bine, bine, aşteptam să se umfle şi-i aruncam pe fereastră. Erau în prostie, peste tot, numai creveţi. Străzile colcăiau de creveţi de parcă dorea cineva să se răzbune pe noi că nu suntem siamezi. Şi chiar aşa: de ce nu suntem noi, oare, siamezi?