Codrin Rotund

CodrinDinuVasiliu@gmail.com

Istoria unei înfrângeri

Înfrângerea nu este ceva care mi se întâmplă. Este ceva în care mă duc, mă urcă, mă scufund, mă cobor. Mă cuprinde, mă acoperă, mă înconjoară, mă include, mă șterge din tot ce a fost. Și mă duce mai departe. Degeaba joc cărțile învățării și ale noilor priceperi. Înfrângerea nu este ceva care ni se întâmplă. Este ceva în care trecem.

Nu intrăm în victorii. Victoriile doar ni se așează în palme și la cingătoare. De intrat cu adevărat, intrăm în înfrngeri. În cele din urmă, pășim în amvon, în ceardac, în dormitor, în dulap ca într-o înfrângere. Pășim în înfrângeri ca în sălile mici și mari, în care s-au pietrificat laurii și arcadele.

Înfrângerile mi se deschid ca și cum ar fi singurele poteci posibile și șterg, după mine, orice urmă, orice formă, orice închipuire.

Într-o formă sau alta, cele mai frumoase versuri pe care le-am ținute minte vreodată sunt versuri ale despărțirii și plecării. Unul dintre ele este în legătură cu ochii balenei despre care Merwin spune că au murit fără să fi văzut unul pe altul vreodată. Celălalt îmi vine mereu cu Vallejo în minte, când îmi povestește cum un om cade de pe schelă, moare și nu mai prânzește. Este ceva definitiv în fiecare dintre aceste două narațiuni. Ceva mai lung și mai tranșant decât dispariția ca atare. De parcă înfrângerea însăși intră într-un scurtcircuit.

Și îmi dau seama că înfrângerea este mereu un joc dintre două pierderi. Poziția înfrângerii pendulează mereu între două perspective. Pe de o parte, mă pierd pe calea către destinație. Orice experiență s-ar însoți cu mine, în cele din urmă, rămân braț la braț cu pierderea. Și, pe de altă parte, pierd imaginea destinației mele. Mi se șterge de pe ochi și de pe chip imaginea locului în care trebuie să ajung.

Pierd ori pe drum, atent la calea ca atare. Sau pierd privind cu nesaț către capătul drumului, fără să-mi pese că am pierdut deja. Fără să mai știu măcar ce am pierdut. Pentru că nimic nu va mai fi nicicând nicăieri niciodată.

Notă pe cartea

Din două amintiri care îi au, la capăt, pe Cesar Vallejo și W. S. Merwin.