Jurnal

un eu mai mult sau mai puțin vernacular

Joia cozonacilor

Bunica Varvara locuia la una dintre ultimile case din Mărăței, pe locul cărora tovarășul Ceaușescu dorea să facă blocuri. Între Strada Lămâiței și Strada Anton Naum. O fâșie destinată demolării în anul de grație 1990. Sunt printre puținele case care au mai rămas în Mărăței, pentru simplu fapt că a venit Revoluția. Proprietatea pe care locuia bunica Varvara, o împărțea cu familia fratelui ei, Cojocaru. Ținea mult la el și se mândrea cu faptul că unchiul nostru, Cojocaru, umbla prin cartier cu bicicleta și făcea tot felul de injecții. Avea o geantă de piele în care își ținea sticluțele și seringile. Toate erau din sticlă. Proprietatea lor avea vreo 500 de metri pătrați, dar era organizată cu două case și tot felul de anexe și acareturi. O vie din specia Strășinică, o budă în curte, un șopron pentru lemne și o mică grădină de zarzavaturi, de exemplu. Dar, într-un colț de la vest, în curtea bunicii Varvara și a fratelui ei, Cojocaru, era cuptorul. Singurul loc în care accesul era sub control. Nu avea nimeni voie acolo. În afară de bunica Varvara și fratele ei, Cojocaru. Era singurul loc cu lacăt. Un fel de cameră a împăratului. Cu câteva zile înainte de Joia Paștelui, bunica Varvara și fratele ei, Cojocaru, meștereau serios în încăperea care ascundea cuptorul. Apoi, după vreo două zile, mirosea a cozonac în tot cartierul Mărăței, între strada Lămâiței și Strada Anton Naum. Era joi, și noi, copiii, știam că vine Paștele.

Un pix cu ulei

Dacă aș fi din nou adolescent, ce mi-aș dori? O bicicletă sau un telefon inteligent? Niciuna. Un pix cu ulei, cumpărat din bazar, de la polonezi, pe care, dacă îl întorci, se dezbracă domnișoara aia frumoasă.

Linia de demarcație

Sar peste orice linie de demarcație. Simt că, dacă e să calc peste o limită de design, fie că e vorba despre plăcile de gresie, mochetă sau orice alt material întins pe jos, totul va avea consecințe negative în ceea ce privește norocul meu. Linia de demarcație e ca o pisică neagră, din punctul meu de vedere. Dacă o calc, e cu ghinion. Trebuie, astfel, să o sar, nu să o traversez. Îmi calculez pașii, și mă feresc să nu calc peste nicio linie care poate fi semnificativă în designul de sub pașii mei. E ca un șotron în care îmi doresc să nu am ghinion. Pe de altă parte, mă gândesc la faptul că, poate, norocul meu ținea, totuși, de faptul de a călca toate liniile pe care le-am sărit, măsurându-mi pașii sau sărind, zglobiu, peste ele.

Mai mult ca filosofia

Copil fiind, știam despre tatăl meu că este profesor al unei materii ciudate. Filosofia. Astfel încât l-am întrebat, într-o zi, ce este filosofia? Nu eram foarte interesat de problemă, dar era momentul acela în care copilul își întreabă pentru prima dată părintele în legătură cu meseria sa. Așadar, ce înseamnă acest lucru ciudat, numit filosofie? Cu ce te ocupi tu, la urma urmelor? Și de ce e nevoie de așa ceva? De ce trebuie să existe un corp profesoral al disciplinei filosofie și de ce s-a impus această obligație curriculară, prin care o armată de elevi trebuie să învețe filosofie. Sunt sigur că întrebarea mea nu a fost atât de elaborată, dar îmi dau seama acum că solicitarea mea era, totuși, interesantă. Cum să expui unui puști cum stă treaba cu filosofia? Cum să pui în mișcare un sens straniu, care să dea o lămurire naivității, dar să și păstreze o oarecare transparență cu privire la ce ar putea fi acest lucru neidentificat, filosofia? Tatăl meu nu s-a panicat, deși avea motive suficiente, dat fiind faptul că trebuia să răspundă la o întrebare din care putea să iasă învins. Învins fie pentru că reacția sa explicativă putea fi dincolo de puterea mea de înțelegere și învins pentru că putea risca un răspuns aproximativ, care să nu se alinieze la sensul său personal în legătură cu ar putea să fie filosofia. Și alegerea sa pentru a-mi răspunde a trimis spre un mic exercițiu maietuic, în mijlocul căruia făcea apel la o alegorie. Maietuic, mai întâi, pentru că mi-a răspuns printr-o altă întrebare. Și alegoric pentru că întrebarea sa a sunat cam așa: știi care este asemănarea dintre o stea și un porc? Despre cum se aseamănau anumite lucruri din copilăria mea știam din bancurile de pe scara blocului. Care ar putea fi diferența sau asemănarea dintre tot felul de lucruri care nu prea se aseamănă și nu prea se deosebesc constituia fundamentul unor structuri discursive, pe care erau construite tot felul de bancuri ale copilăriei. „Știi care este diferența dintre un calorifer și un elefant?” și urma poanta care, de obicei, nu era una cuminte. Copiii ca mine au aflat despre asemănări și deosebiri mai ales sub specia acestor exerciții retorice pe care le numim uneori bancuri. Dar, deși aveam acea pricepere, predată social pe scara blocului în legătură cu problema similitudinii, îmi era foarte greu să pricep cum aș putea pune o stea și un porc împreună. Pentru că steaua îmi părea ceva luminos, curat, frumos și de lăudat. Iar porcul, în înțelegerea mea limitată, mi se părea o chestie murdară, de coteț. Măcar depărtarea lor extremă constituia un motiv suficient pentru lipsa oricărei asemănări posibile: steaua e sus, pe cer, porcul e jos, pe pământ. Așteptam poanta de dezlegare și mă pregăteam să râd. Tatăl meu nu mi-am oferit prea mult timp de gândire. Mai ales că nu aveam la dispoziție nicio posibilitate de înțelegere a unei semantici comune. Și cred că am răspuns aproape automat: nu știu. Chiar

1984

Trebuia să ştii să loveşti, să muşti, să nu cazi, să stai pe burtă, să arunci cu pietre, să te caţeri, să te ascunzi, să urli, să fugi, să umbli cu grijă, să nu te temi, să dai cu pumnii şi cu picioarele, să te ţii cu ghearele, să înjuri, să minţi fără să-şi dea seama alţii, să scuipi cât mai departe, să furi, să faci broscuţe cu piatra în baltă, să nu duci cu tine ce ai furat, să nu-ţi fie milă decât de animale, să nu crezi în nimeni şi nimic, să mesteci gumă, să urăşti moşnegii, să înoţi măcar o lungime de bazin la piscină, să foloseşti fosforul şi carbidul de Paşte şi să te fereşti de miliţian, să nu dormi la prânz, să te faci că fumezi, să râzi de cel slab, să înveţi „ş”-ul mai repede ca „r”-ul ca să poţi striga „şase”, să te tunzi cât mai scurt, să cunoşti cărările pe dealul Pietricica, dar să nu te apropii de dealul Cârlomanu, care era al sectanţilor, să porţi încălţări cu talpa cât mai groasă pentru a lovi cât mai rău la ţurloaie, să vorbeşti cât mai mult, să taci cînd crezi că eşti în pericol, să ştii să aprinzi focul, să nu te uiţi în foc ca să nu faci noaptea în pat, să nu umbli pe întuneric decât pe lângă ziduri, să nu fii înalt, să nu fii scund, să nu fii gras şi nici măcar subţire, să o faci pe inocentul când te bagi la coadă în faţă sau când nu ai toţi banii de îngheţată, să nu porţi bani cu tine şi să nu-i ascunzi în şosete, să goneşti pisica neagră ca să nu-ţi taie calea, să nu strigi după mama, cel mult după tata, să nu ţii cheia la gât, să ştii cât bagă la oră maşinile străine, să te fereşti de cel mai puternic, să cunoşti toate scurtăturile spre casă, să nu te iei de străini, să nu ştii, totuşi, prea multe, să nu sari coarda cu fetele, să spui mereu bancuri, să nu te doară, să ştii să faci arcuri, cornete şi prăştii, să ai bunici la ţară, să nu te ţii de mână cu nimeni, să nu te pupi cu gagica, să te apleci primul şi să loveşti ultimul, să te pricepi la fotbal, nicidecum la handbal, să te fereşti de omul roşu, să ai gaşca ta, să fii pe fază când aruncă piatra cel care se teme, să stai mereu cu ochii pe bicicletă, să nu umbli pe afară cu jucăriile noi, să nu ai păpuşi, dar să ai maşinuţe de fier, să fugi după alaiurile morţilor, să ai un frate mai mare şi un verişor în puşcărie, să fii atent cînd nu mai zâmbeşte cel care nu se teme, să nu porţi şosete colorate, să citeşti mult şi să povesteşti tot timpul. Să loveşti, să fugi şi să te ascunzi. Cel mai important, însă, este să nu plângi. Nu, care cumva, să plângi. Copilăria era

Țara Lețcani

Dimineaţa mă trezesc devreme. Departe, cum se spune. Îmi dau soarele din ochi, mă scutur de praf şi de furnici, arunc ciubota după muşte, dau câinii într-o parte, îi înjur şi le imprim câteva şuturi, apoi îi alint şi-i mângâi pe spate, pun de cafea, mătur, mă feresc de ultimii purici care sar după mine, îmi aprind o ţigară şi încep o nouă zi în ţara Leţcani. Dimineaţa mă prinde şi ea din urmă în jurul orei şapte pentru că în Leţcani nu se face de ziuă decât când se deschide la cârciumă. Dar trebuie să mă grăbesc pentru că, în jur de ora zece, când lumina se limpezeşte considerabil, trebuie să ne apucăm cu toţii de treabă. Sau să muncim. Când nu-i luni, marţi, miercuri, sărbătoare, joi, vineri sau week-end, aici se munceşte din greu. Vara se urcă balastrul în pod ca să nu crape la îngheţurile de peste iarnă. Şi, tot după reţeta locală, acelaşi balastru se scoate primăvara la aerisit să nu mucegăiască. Şi, chiar dacă este sau nu este balastru, toată lumea munceşte. Aici n-am auzit să se fure. Din când în când, pentru fructe, se smulge cireşul cu totul. Şi doar fenomenele paranormale fac astfel încât, noaptea, obiectele să se deplasează singure. Totodată, nu-i adevărat că unii au sustras şaptezeci şi şapte de metri de cale ferată; pentru că gara e cam departe, ei au vrut doar să devieze trenul mai aproape sat. Se munceşte, şi totuşi plata e cam subţire. Doar cei care se întorc de la muncă din Italia sau Spania sunt ceva mai norocoşi. Cu banii agonisiţi îşi permit cele mai bune cărămizi de chirpic. Pentru că ţara Leţcani este un tărîm ecologic, organic şi de-a dreptul feeric. Vilele de lut sunt, parcă, de turtă dulce. Trebuie doar să le fereşti să nu le mănânce vietăţile de pe lângă casă. Şi, că tot veni vorba, aici, după cum se ştie, vaca e două milioane, dar nu se merită pentru că mai pui două milioane şi-ţi iei o găină. Dar cel mai mare avantaj, în ţara Leţcani, este acela că nu-ţi trebuie treceri de pietoni. Cârciumile se află şi de o parte şi de alta a drumului european. Şi totuşi, aici, în ţara Leţcani, există şi unele probleme. Lipsa de spaţiu subteran, de exemplu, constituie şi acum o chestiune nerezolvată. Aşa că, atunci cînd se trag ţevile de gaz, acestea se conectează direct la cele de apă şi invers. Noroc de curent şi de telefon că umblă pe sus. Şi ar mai fi o problemă. Oamenii sunt cam sensibili. Se învineţesc prea uşor. Când nu alunecă pe săpun, se albăstresc de la o simplă lovitură cu papucul. Zeci de martori constituie dovada că nu au fost loviţi cu scândura când au ieşit de la discotecă. „De unde scânduri, bre, că, anul acesta, iarna a fost cam lungă?” Seara îmi aprind altă ţigară şi adorm în faţa televizorului tot aşteptînd emisiunea Viaţa Satului. Ţara Leţcani e o chestie colorată galben-pai, se află la treisprezece

Exerciţii de nutriţie

Tatăl meu credea că am să cresc pe măsură ce voi fi devenit un om cult. Lectura şi biologia se învecinau atunci şi constituiau împreună obiectivul principal în proiectul dezvoltării mele pedagogice. Cărţile trebuiau să fie pentru mine precum mineralele, vitaminele, proteinele. Lipidele. Glucidele. Merele, brânza şi morcovii nu păreau a fi suficiente pentru un organism în formare. Trebuia să mai fie şi altceva, mai ales pentru că încă nu se temea nimeni de E-uri, de conservanţi sau de acidul carbonic. Conceptul de legume organice încă mai constituia un pleonasm şi prea puţini erau aceia care se îngrijorau de colesterol. Învăţasem literele, ştiam până şi câteva propoziții şi, tocmai de aceea, celuloza nu trebuia să mai constituie o hrană grea pentru puştiul din mine, ci, dimpotrivă, unul dintre cele mai importante aporturi nutritive. Statutul unei biblioteci de perete urma să-l concureze pe cel al raftului de alimentară unde, cu puţin noroc, găseam brifcor sau pufuleţi. Aşa că m-a luat de o mână şi m-a dus la Adrian şi l-a rugat: „creşte-l”, „dă-i să citească”, „vezi ce este de capul lui”. Înălţimea considerabilă şi chipul său rotund, puternic pronunţat m-au speriat la început, dar uşor, uşor s-a transformat în primul prieten adult din copilăria mea. Mă chema în garsoniera sa de burlac, tapetată cu cărţi  şi-mi umplea braţele cu hrană sufletească. „Dacă nu le citeşti nu te mai primesc pe aici”, îmi spunea datorită îndărătniciei mele. În primă fază credeam că un simplu răspuns da, am citit ar fi fost suficient, dar, când mi s-a cerut să-mi amintesc şi să povestesc, mi-am dat seama că nu există cale de ieşire şi am început să-mi fac temele de lectură pentru a mă descurca la apel. Aşteptam să se facă joi, apăream de fiecare dată cu mult timp înainte de ora fixată şi mă aşezam cuminte întotdeauna în acelaşi loc, pe capătul canapelei. Adrian trebuie să fi avut multe speranţe faţă de lectorul care creştea uşor, uşor în mine. Nu cred că şi-a dat seama, însă, niciodată că, dincolo de prietenia pentru el, aşteptam cu nerăbdare ziua întâlnirii nu pentru Dumas, Ibsen, Stănescu, Cehov, Ionescu, Cireşarii, Mihail Sebastian sau Puşkin, ci pentru femeia blondă, frumoasă ca toată cultura şi dezbrăcată pe afişul de lângă canapea, în spatele bibliotecii. Oricâte cărţi am citit atunci, nu am reuşit să descifrez heraldica numelui ei, scris mic, în ruseşte, ca o semnătură.

Trei săruturi

Stăteam ca barbarii într-un lan de cînepă la Mărgineni şi aşteptam să vină el. Ceauşescu. Praf, transpiraţie şi agitaţie. Nu aveam voie să ne apropiem de lanul frumos aranjat, alcătuit din plante aduse cu o seară înainte din altă parte şi înfipte în pămînt după o geometrie straniu de prefectă. Să dea recolta cât mai bine. Fiecare se întreba în sinea lui pe care dintre noi, copiii, are să pupe părintele neamului şi al partidului. De plictiseală, dezlipeam steguleţele de hârtie şi lingeam lipiciul dulce precum ciocolata. Trebuie să fi fost o chestie universală a copiilor, de vreme ce supervizorii aveau mereu la ei un borcan cu lipici, cu care remediau situaţia. A venit, a salutat, a pupat (n-am fost eu că aveam carii) şi a plecat. Minţindu-mă, m-am convins, cu ciudă, dezamăgire şi disperare, că tot elicopterul mi-a plăcut mai mult. Joaca de-a doctorul cerea prea multe eforturi. Trebuia să găseşti un loc ferit de ochii vecinilor, trebuia, apoi, să depăşeşti ruşinea şi să câştigi încrederea că şi tu vei arăta ceva, ceva. Aşa că mai simplu era jocul sărutului. Aveam vreo şapte ani, ea mesteca gumă şi, cum am văzut la oamenii mari, am sărutat-o şi i-am furat guma din gură. Vino, mi-a spus şi am început să tremur. Un amestec de teamă şi bucurie îl încearcă pe cel care se converteşte. Am ieşit din biserică şi am intrat în casa parohială. M-a rugat să mă descalţ. Mesele erau pline de cozonaci, de pe pereţi mă urmăreau sfinţi de hârtie şi răpirea din serai. Un altar improvizat dintr-o măsuţă pentru televizor, becuri ovale imitând lumânările, multe leduri şi nenumărate cutii din plastic în care, altădată, se afla vitamina B. Am îngenunchiat. Dar era un om scund şi mi-a fost cam greu să ajung sub patrafir. Nici nu a început bine, că a sunat telefonul. S-a scuzat şi a răspuns. După ce a dat câteva indicaţii pentru buna desfăşurare a lucrurilor în parohie, am luat-o de la capăt. Între noi s-a înfiripat un dialog în care eu spuneam mereu „da” şi „amin” fără să înţeleg prea multe din ceea ce incanta el. Am pupat tot în stânga şi-n dreapta, a sunat din nou telefonul, a revenit, am pupat, de la capăt în dreapta şi-n stânga, m-a uns cu mir dintr-o cutie pe care scria „spirulină” şi mi-a spus că e gata. Am devenit ortodox. Am ieşit şi aerul mi s-a părut mai albastru. Şi, chiar dacă nu mă credeţi, miroseam a mir şi era una dintre fericiri.

Mărăţei, five o’clock

Nicidecum ceas al ceaiului. Nu timp al destinderii şi desfătărilor. Nici măcar clipă a desfacerii lucrurilor de peste zi. Dimpotrivă, o dată cu ora cinci, se anunţa momentul în care copiii deveneau uşor, uşor agitaţi: se întorceau părinţii de la muncă. Priveam fiecare din ce în ce mai insistent către aleea de acces dintre blocuri, pe Aleea Paltinilor. „Trebuie să ajungă.” Dispăream, apoi, unul câte unul, „mă duc”, “a venit maică-mea”, „uite-l pe taică-miu”, pentru a reveni peste încă o oră, strângându-ne la groapa de nisip, ori în jurul topoganului de piatră. “Nu mi-a făcut nimic”, „nu m-a întrebat de şcoală”, nu şi-a dat seama.” Toţi ţineam în mână semnul victoriei: felia de pâine cu unt. Unii o preferau cu sare, alţii cu zahăr. Datorită untului, şarlotelor şi savarinelor ştiam că există locul Piatra Neamţ,  locul servici’, locul Mărăţei, locul Paişpe Scări sau locul Mercur. Datorită untului şi savarinelor pe care mi le aducea maică-mea, după muncă, de la alimentara din centru mă întorceam acasă de pe deal sau de la calea ferată, deşi ştiam că trebuie să mint în legătură cu ceea ce am făcut peste zi şi să dovedesc faptul că brânza de vaci am mâncat-o şi nu am aruncat-o. Ocoleam întrebările capcană cu graţie şi o uşcheam înapoi afară. Felia de pâine cu unt o savuram împreună cu prietenii mei, de fiecare dată la ora şase în praful locurilor de joacă, dramatizând cu toţii în tăcere semnul belşugului şi dispreţuindu-i pe cei câţiva care se prefăceau că nu le este foame. Îl chema Andrei. M-am întors cu felia de unt la locul de întâlnire şi eram numai noi doi. Ceilalţi întârziau. Mânca o bucată de carne, spunându-mi că era vorba de un porumbel pe care îl vânase la prânz. Atunci mi-am adus aminte că e din Bucureşti şi m-am gândit că bucureştenii trebuie să fie altfel. Nu ne credeam niciodată. Fiecare avea povestea lui pe care nimeni din jur nu putea să o creadă. Dintre toţi, ion povestea de locul său de la ţară unde caii creşteau cât blocul, radu ne spunea cum a fost joia trecută cu tatăl său pe lună, altcineva ne amintea mereu cum i-a răpus pe sectanţii din parcare, unul se lăuda că a fost cu unchiul său în centru să fure de la autocarele cu polonezi. Ciocolata a mâncat-o, brelocul cu femei goale l-a luat unchiul său, balonul cu ulei l-a umflat până s-a spart. Ne întâlneam şi ne provocam unul pe altul: “ia mai zi odată”. Eu mă simţeam cel mai important pentru că le povesteam cum am fost odată pe valea muntelui, unde am văzut un bătrân şi am mâncat untul galben.

Ziare pe față

Există acest sentiment care ne însoţeşte în permanenţă, cum că trăim într-o realitate completă. O lume rotundă, în care toate lucrurile sunt deja aşezate la locurile lor. De la periuţa de dinţi, la cartea de identitate, peisajul este mereu acelaşi, cu micile diferenţieri pe care le numim întâmplări. Până şi prezentul este un fel de destin: îl cunoaştem cu toţii, revine de fiecare dată a doua zi, nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte. Totodată, progresul, noul, insolitul fac parte, la modul cel mai cuminte, din această realitate completă. Din această actualitate lipsită de scăpări. Acea lume a lui Leibniz, cea mai bună dintre cele posibile, avem sentimentul că deja se petrece zi de zi în preajma noastră. Ne deplasăm în această povestire plină de preaplinul ei, în care se întâmplă totul: o naraţiune polifonică, în care întâmplările sunt cu totul prezente şi cu totul previzibile. Şi, atunci, ce rost mai au ştirile, informaţiile, breakfast-ul jurnalistic, ziarele pe care ţi le pui ca o mască de înfrumuseţare pe faţă? Ce rost mai are toată această cafea cu plumb? Borges era prea drăguţ când spunea că ziarele mor a doua zi, când s-ar putea spune, mai curând, că ele dispar în propria lor tautologie, în faptul că repetă subînţelesul, că intervin într-o lume care, prin repetiție, s-a petrecut deja. Cele mai mari tiraje se înregistrează atunci când se întâmplă ceva care îți dă impresia excepționalului. Raritatea, incidența, ocurența agrsivă par că pot asigura furnizarea noului și transferul noutății. Dar, tocmai datorită amplorii, întâmplările fac parte din categorii, din acele universalii care nu au cum să nu fie cunoscute. Se știe totul, în ordinea repetiției, despre evenimente. Dar cumpărăm ziarul pentru a vedea repetiția, în ordinea preceptului: să vedem ce se mai întâmplă. Un fel de împătrire a fabulei lui Socrate care nu poate cunoaşte şi nu poate învăţa pentru că fiecare dintre aceste gesturi îl presupune pe celălalt. Ziarul şi cititorul său fac tot acest joc în care, pe de o parte, se spune totul pentru că totul este deja de la sine înţeles, şi, pe de altă parte, nu se înţelege nimic pentru că nu se poate spune nimic. Şi, totuşi, lucrurile tocmai aici câştigă în interes. Pentru că un ziar nu se adresează celui care vrea să afle, se adresează celui care vrea să vadă. Ştirea textuală se deplasează în acest interval deschis între a ști deja şi a vrea să vezi. Nu vrei niciodată să citeşti cu adevărat: vrei doar să privești. Într-o realitate în care totul este prezent de la prima la ultima întâmplare, vrei să vezi şi, tuşind uşor, complice, pui presa pe ochi ca pe un monoclu.

Ipohondrie

Semnele unei ipohondrii spirituale pe cale să mă cuprindă: obsesiile, angoasele.

Inventez

Astăzi inventez. Încep cu câteva adevăruri.

Lumea la îndoială

Atunci cînd pui lumea la îndoială vezi că lumea nu dispare, ci capătă un alt sens.

Am dreptate

Nu pot avea dreptate decît în limba adamică. Maxima dreptate ţine de maximul început. De primul motor, de punctul de referinţă. De primul temei.

Nu-mi amintesc să mă fi născut

Nu-mi amintesc nimic din acea perioadă dinainte de a învăţa să vorbesc. Oricât mi-aş împinge memoria înspre trecut, în toate amintirile mele sunt o persoană care vorbeşte. Formele memoriei mele sunt sonore şi articulate. Însăşi memoria mea este sonoră şi articulată; ea seamănă mai curând cu radioul decât cu ocheanul. Astfel senzaţia cea mai apăsătoare cu privire la propria mea persoană este aceea a eternităţii. Nu-mi amintesc să mă fi născut. Sunt etern. Mai mult decât atât, eternitatea mea se desfăşoară în ambele direcţii. Nu-mi amintesc de prima dată şi nu-mi pot închipui ultimul moment.