M-a întrebat într-o zi care este sensul vieții. Care crezi tu că este sensul vieții, mi se pare că a fost întrebarea cu adevărat. Mi-a fost ușor să înțeleg că nu era vorba despre o chestiune fundamentală. Mă aflam mai curând față în față cu o provocare. Dorea să afle mai degrabă cum mă descurc eu cu o așa întrebare. Nu cred că răspunsul meu era miza discuției noastre. Ci modul în care mi-aș fi mărturisit relația mea cu o astfel de chestiune.
Am continuat cu altă discuție pentru câteva secunde și am revenit. I-am spus că voi întârzia cu răspunsul pentru a-mi da timp să mă poziționez față de ceea ce mă întreba ea. Apoi mi-am dat seama că lucrul cel mai important din întrebare era tocmai acea amânare. Un semn destul de hotărât că întrebarea încă se joacă. Este în joc. Un indiciu că o astfel de întrebare nu era neapărat una gravă, dar era una pe care trebuie să mi-o asum din nou și din nou, de fiecare dată când este anunțată.
Și tocmai acela a fost locul din care am început să-mi construiesc răspunsul. Timid în semnificațiile și încercările sale speculative, dar hotărât în privința strategiei de poziționare pe care mi-a prilejuit-o simplu gest al amânării.
