Jurnalele de la Lețcani

Note de jurnal

Dimineaţa mă trezesc devreme. Departe, cum se spune. Îmi dau soarele din ochi, mă scutur de praf şi de furnici, arunc ciubota după muşte, dau cîinii într-o parte, îi înjur şi le imprim câteva şuturi, apoi îi alint şi-i mîngîi pe spate, pun de cafea, mătur, mă feresc de ultimii purici care sar după mine, îmi aprind o ţigară şi încep o nouă zi în ţara Leţcani.

Sar peste orice linie de demarcație. Simt că, dacă e să calc peste o limită de design, fie că e vorba despre plăcile de gresie, mochetă sau orice alt material întins pe jos, totul va avea consecințe negative în ceea ce privește norocul meu.
Sar peste orice linie de demarcație. Simt că, dacă e să calc peste o limită de design, fie că e vorba despre plăcile de gresie, mochetă sau orice alt material întins pe jos, totul va avea consecințe negative în ceea ce privește norocul meu.
Nu-mi amintesc nimic din acea perioadă dinainte de a învăţa să vorbesc. Oricât mi-aş împinge memoria înspre trecut, în toate amintirile mele sunt o persoană care vorbeşte. Formele memoriei mele sunt sonore şi articulate. Însăşi memoria mea este sonoră şi articulată; ea seamănă mai curând cu radioul decât cu ocheanul.