Este ciudat că nu am avut emoții. Nu am simțit stress, nu am avut ezitări. Am considerat că am un pact social cu cei din comunitatea Cesar și că trebuie să fac tot ce este corect pentru a câștiga ceea ce i se cuvinte acestui mare grup. M-am și mirat că nu tremur înainte de ultimul interviu din lanțul de evaluare, la București. E și meritul celor din echipă, care m-au susținut cum nu se putea mai bine. Stăteam și mă tot întrebam de ce nu tremur de emoție înainte de a intra la interviu, alături de colegele și prietenele mele Cristina, Cătălina, Steliana și Simona. 

Când am ieșit, am zâmbit scurt și mi-am spus că a fost bine. Apoi am început să tremur și încă mai tremur și acum.

M-a întrebat într-o zi care este sensul vieții. Care crezi tu că este sensul vieții, mi se pare că a fost întrebarea cu adevărat. Mi-a fost ușor să înțeleg că nu era vorba despre o chestiune fundamentală. Mă aflam mai curând față în față cu o provocare. Dorea să afle mai degrabă cum mă descurc eu cu o așa întrebare. Nu cred că răspunsul meu era miza discuției noastre. Ci modul în care mi-aș fi mărturisit relația mea cu o astfel de chestiune. 

Am continuat cu altă discuție pentru câteva secunde și am revenit. I-am spus că voi întârzia cu răspunsul pentru a-mi da timp să mă poziționez față de ceea ce mă întreba ea. Apoi mi-am dat seama că lucrul cel mai important din întrebare era tocmai acea amânare. Un semn destul de hotărât că întrebarea încă se joacă. Este în joc. Un indiciu că o astfel de întrebare nu era neapărat una gravă, dar era una pe care trebuie să mi-o asum din nou și din nou, de fiecare dată când este anunțată. 

Și tocmai acela a fost locul din care am început să-mi construiesc răspunsul. Timid în semnificațiile și încercările sale speculative, dar hotărât în privința strategiei de poziționare pe care mi-a prilejuit-o simplu gest al amânării.