Mărăţei, five o’clock

Nicidecum ceas al ceaiului. Nu timp al destinderii şi desfătărilor. Nici măcar clipă a desfacerii lucrurilor de peste zi. Dimpotrivă, o dată cu ora cinci, se anunţa momentul în care copiii deveneau uşor, uşor agitaţi: se întorceau părinţii de la muncă. Priveam fiecare din ce în ce mai insistent către aleea de acces dintre blocuri, pe Aleea Paltinilor. „Trebuie să ajungă.” Dispăream, apoi, unul câte unul, „mă duc”, “a venit maică-mea”, „uite-l pe taică-miu”, pentru a reveni peste încă o oră, strângându-ne la groapa de nisip, ori în jurul topoganului de piatră. “Nu mi-a făcut nimic”, „nu m-a întrebat de şcoală”, nu şi-a dat seama.” Toţi ţineam în mână semnul victoriei: felia de pâine cu unt. Unii o preferau cu sare, alţii cu zahăr.

Datorită untului, şarlotelor şi savarinelor ştiam că există locul Piatra Neamţ,  locul servici’, locul Mărăţei, locul Paişpe Scări sau locul Mercur. Datorită untului şi savarinelor pe care mi le aducea maică-mea, după muncă, de la alimentara din centru mă întorceam acasă de pe deal sau de la calea ferată, deşi ştiam că trebuie să mint în legătură cu ceea ce am făcut peste zi şi să dovedesc faptul că brânza de vaci am mâncat-o şi nu am aruncat-o. Ocoleam întrebările capcană cu graţie şi o uşcheam înapoi afară. Felia de pâine cu unt o savuram împreună cu prietenii mei, de fiecare dată la ora şase în praful locurilor de joacă, dramatizând cu toţii în tăcere semnul belşugului şi dispreţuindu-i pe cei câţiva care se prefăceau că nu le este foame.

Îl chema Andrei. M-am întors cu felia de unt la locul de întâlnire şi eram numai noi doi. Ceilalţi întârziau. Mânca o bucată de carne, spunându-mi că era vorba de un porumbel pe care îl vânase la prânz. Atunci mi-am adus aminte că e din Bucureşti şi m-am gândit că bucureştenii trebuie să fie altfel.

Nu ne credeam niciodată. Fiecare avea povestea lui pe care nimeni din jur nu putea să o creadă. Dintre toţi, ion povestea de locul său de la ţară unde caii creşteau cât blocul, radu ne spunea cum a fost joia trecută cu tatăl său pe lună, altcineva ne amintea mereu cum i-a răpus pe sectanţii din parcare, unul se lăuda că a fost cu unchiul său în centru să fure de la autocarele cu polonezi. Ciocolata a mâncat-o, brelocul cu femei goale l-a luat unchiul său, balonul cu ulei l-a umflat până s-a spart. Ne întâlneam şi ne provocam unul pe altul: “ia mai zi odată”. Eu mă simţeam cel mai important pentru că le povesteam cum am fost odată pe valea muntelui, unde am văzut un bătrân şi am mâncat untul galben.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest