Mărul de aur este o figură pe care o știm cu toții. În multe limbi și în mult mai multe narațiuni. Mărul de aur, din aur, auriu, galben face o figură aparte în jocurile și povestirile abundenței. Aici poate fi vorba și despre un măr de nisip și povestitorii își vor deschide cât mai larg brațele și privirile.
Dar tocmai în legătură cu ideea de măr de aur evităm să ne punem o întrebare. De ce nu este mărul de ajuns pentru a juca rolul perfecțiunii? De ce nu este de ajuns un măr? Câteva mere, toate merele din lume, toate merele posibile? De ce mărul ca atare nu poate să-mi ofere de la sine abundența, câștigul definitiv, perfecțiunea?
Dacă este să mi se dea un măr, de ce nu este suficient acest gest pentru a putea spune că mă aflu în lumea perfectă?
Aurul nu apare cumva ca un plus nejustificat? Și, astfel, nu este cumva aurul surplusul care devine semnificativ tocmai pentru că este în plus? O diferență specifică față de genul proxim devine aici o diferență în plus.
În acest context, pe de altă parte, în legătură cu un sens, în legătură cu orice sens, pot spune mereu că este suficient. Co orice înțelegere este o semnificație în plus. Și pot să mă întreb astfel ce folos îndeplinesc prin faptul că dau un alkt sens lumilor pline de sensuri?
Dar tocmai acesta este și destinul hermeneutului. Lector in fabula.
