Nu cred că am citit cărți. Nici măcar pe acelea, puține, pe care le-am dus până la capăt. Am citit mai curând texte. Cuvinte, semne. Discursuri care s-au ridicat chiar pe locul în care au apărut și s-au format până la capăt.
Acesta este și un fel de a mă însoți cu o carte pe stradă. Să smulg, din când în când, dintre rândurile ei gânduri pe care nu le-a avut, lucruri pe care nu le-am avut nici eu.
Să deschid cartea sub portocal. Iată un lucru care mi se întâmplă din nou. Dar, de data aceasta, mi se întâmplă cu adevărat, în fața ochilor, nu în spatele lor. Deși încă mă țin în visarea în care văd cum portocale se oglindesc pe chipul meu, în carte, săpând din loc în loc în carnea mea, în carnea chipului meu.
Soarele mi se duce, ușor, ușor, de pe chip și-mi zâmbește de după portocale care cad, una câte una, mari cât chipul meu mare, în carte. Lector in fabula.
