Plimbarea pe ulițele pieței e fascinantă. Medina din Marrakech e un loc al culorilor, gusturilor și mirosurilor. Și al zgomotelor de la motoretele acelea adaptate să care cât mai multe găini, turte și chiar cămile.
La una dintre intersecțiile souk-ului, cum se numesc toate acele ulițe ale negustorilor, mi se face sete. Avalanșa simțurilor îmi cere să-mi potolesc setea.
Mă opresc mai într-o parte, să nu mă calce motoretele, și mă nimeresc lângă trei marocani care discutau veseli și frenetic, într-o limbă din care, din păcate, nu pricep decât salamalecu și șucram.
Sunt îmbrăcat cu o garderobă plină de galben, portocaliu, albastru, alb și puțin gri. În plus, sunt de-a dreptul atașat, cu câte un gâtlegău, la două trăistuțe viu colorate, cu modele psihedelice. Una, a mea, de acasă, una achiziționată de pe aici, după lungi negocieri. Sunt o planșă mobilă a vreunui rogvaiv confiscat de printr-o sală de curs de la școala de arte.
Mă opresc la traista cea mai viu colorată, și scot din ea o sticluță fără etichetă, în care, ieri, era apă minerală și azi am pus pepsi. O sticlă normală, de apă minerală, cu un dop mai subțire, cu prindere în două striații, nu în patru sau cinci, ca la pepsi.
Și, ca să vezi, cele două striații ale prinderii își găsesc tocmai acum să cedeze. Lângă cei trei marocani simpatici. Dopul sare la un metru în aer, la încă un metru în fața mea. În chiar aceeași clipă mă întind după dopul zburător ca la oină, cu brațul aruncat mult în față, cam în direcția noilor mei prieteni. Oricum, în spațiul privat al propriului lor confort corporal. Și, în dilatarea timpului și a emoției, îmi dau seama că totul se desfășoară sub semnul bubuiturii.
A bubuit nenorocitul acela de dop mai ceva decât buteliile întinse pe jos prin cotloanele pieței. Văd cu coada ochiului, în reluare, cum noii mei prieteni înțepenesc de groază. S-au făcut stană de piatră, dar ca lemnul de santal sau bulgării de jasmină pe care îi vindea cineva mai în spate. Bubuitura din urechile lor, garderoba mea în șapte culori și diferite nuanțe, brațul meu aruncat agresiv în față, Sonia umblând pe jos după dop au contribuit din plin la noua lor stupefacție.
– Hashish? Mă întreabă unul din ei după ce se mai liniștesc lucrurile.
– No, Pepsi, îi răspund eu și îi bag sticla în nas să o miroase. Nu aș fi dorit să creadă că are de a face cu un purtător de bombe H.
– No, no. I mean hashish. Do you want hashish? Are you a Russian?
– No, no. I am from Romania. Roumanie. Strașnici oameni mai sunt și pe la noi.
