Din loc în loc, soarele mi se duce de pe chip. Jocuri de umbre se oglindesc atunci în figura care ar fi trebuit să le dea viață. Umbre după umbre mi se prelungesc pe chipul care ar fi trebuit să le producă.

Din loc în loc, soarele își oglindește plecarea, săpând în carnea mea, pe chipul cărnii mele, în spatele și pe urmele cărărilor mele.

Din loc în loc, intru peste aceste pământuri, pe sub portocalele lor, în spatele roților și al măgarilor, pe lângă culori, peste covoare și pe sub turbane, braț la braț cu chipurile și palmele care mă vor însoți, găzduindu-mă, de la Muntele Bargamo la Muntele Marrakech.

Mărul de aur este o figură pe care o știm cu toții. În multe limbi și în mult mai multe narațiuni. Mărul de aur, din aur, auriu, galben face o figură aparte în jocurile și povestirile abundenței. Aici poate fi vorba și despre un măr de nisip și povestitorii își vor deschide cât mai larg brațele și privirile.

Dar tocmai în legătură cu ideea de măr de aur evităm să ne punem o întrebare. De ce nu este mărul de ajuns pentru a juca rolul perfecțiunii? De ce nu este de ajuns un măr? Câteva mere, toate merele din lume, toate merele posibile? De ce mărul ca atare nu poate să-mi ofere de la sine abundența, câștigul definitiv, perfecțiunea?

Dacă este să mi se dea un măr, de ce nu este suficient acest gest pentru a putea spune că mă aflu în lumea perfectă?

Aurul nu apare cumva ca un plus nejustificat? Și, astfel, nu este cumva aurul surplusul care devine semnificativ tocmai pentru că este în plus? O diferență specifică față de genul proxim devine aici o diferență în plus.

În acest context, pe de altă parte, în legătură cu un sens, în legătură cu orice sens, pot spune mereu că este suficient. Co orice înțelegere este o semnificație în plus. Și pot să mă întreb astfel ce folos îndeplinesc prin faptul că dau un alkt sens lumilor pline de sensuri?

Dar tocmai acesta este și destinul hermeneutului. Lector in fabula.

Lucrurile cad împreună în același loc, în același spațiu al poveștilor și gândurilor lor. Și cad împreună, și se aseamănă mai ales pentru că, mai întâi, se deosebesc cu toate puterile lor.

– Spune, repede, două deosebiri și două asemănări între Marrakech și Mamaia.

Sonia mă privește lung și așteaptă nerăbdătoare să spună povestea mai departe.

– Se deosebesc mai ales prin faptul că, în Marrakech, oamenii sunt mai relaxați și palmierii nu stau în găleți.

– Așa crezi tu?

– Da, așa cred. Și se aseamănă mai ales pentru faptul că și în Mamaia, și în Marrakech, cu greu vezi marea.

Nu știu care a fost a doua asemănare. S-a făcut roșu la semafor și a trebuit să traversăm. Până să nu se facă verde din nou.

Nu cred că am citit cărți. Nici măcar pe acelea, puține, pe care le-am dus până la capăt. Am citit mai curând texte. Cuvinte, semne. Discursuri care s-au ridicat chiar pe locul în care au apărut și s-au format până la capăt. 

Acesta este și un fel de a mă însoți cu o carte pe stradă. Să smulg, din când în când, dintre rândurile ei gânduri pe care nu le-a avut, lucruri pe care nu le-am avut nici eu. 

Să deschid cartea sub portocal. Iată un lucru care mi se întâmplă din nou. Dar, de data aceasta, mi se întâmplă cu adevărat, în fața ochilor, nu în spatele lor. Deși încă mă țin în visarea în care văd cum portocale se oglindesc pe chipul meu, în carte, săpând din loc în loc în carnea mea, în carnea chipului meu.  

Soarele mi se duce, ușor, ușor, de pe chip și-mi zâmbește de după portocale care cad, una câte una, mari cât chipul meu mare, în carte. Lector in fabula. 

Pentru a se deschide și pentru a deveni incluzivă, o cultură trebuie să se închidă mai întâi. O cultură, pentru a se deschide cu fața la lume, trebuie să se închidă în jurul propriei identități. 

În același timp, și aici intervine paradoxul, pentru a se închide și pentru a se localiza, o cultură trebuie să se deschidă din toate punctele de vedere. Pentru a deveni specifică, o cultură trebuie să-și deschidă toți porii. Aceasta este singura poziție strategică posibilă, pentru afirmarea unei identități consolidate și luminate. Retorica identitară trebuie să fie una a poveștilor, nu a manifestului.

O identitate consolidată este una deschisă, dar consolidarea are loc prin înțelegerea și deschiderea strategică a valorilor proprii. Vreau culturi ale poveștilor, nu ale sloganurilor. Lector in fabula. 

Medalionul cu palma Fatimei îl am din medina Marrakech-ului. Și l-am măritat cu un alt medalion de la un bătrân berber. Lângă medalionul de acasă, care îmi duce norocul cu mine, ca o sticluță cu esențe tari. Nu știu ce înseamnă palma Fatimei, dar stă deja la gâtul meu.

Pe o stradă mai jos de Carrefour, explorăm un cartier care nu pare prea turistic. Deodată apare semnul. Orașul inovației stă peste stradă, lângă o universitate. Traversăm, să face poze, și Sonia mă îmbie să intrăm. Nu prea îndrăznesc. Multe ambiguități culturale concurează uneori în căpățâna mea.

La intrare, un distins domn se oferă să ne ajute. Și cheamă o domnișoară care se prezintă. Ingineră agronomă, specialistă în tehnologii agricole și coordonatoare a unui incubator de inovație.

O cheamă Fatima și e și ea frumoasă, ca tot Marocul.

Plimbarea pe ulițele pieței e fascinantă. Medina din Marrakech e un loc al culorilor, gusturilor și mirosurilor. Și al zgomotelor de la motoretele acelea adaptate să care cât mai multe găini, turte și chiar cămile.

La una dintre intersecțiile souk-ului, cum se numesc toate acele ulițe ale negustorilor, mi se face sete. Avalanșa simțurilor îmi cere să-mi potolesc setea.

Mă opresc mai într-o parte, să nu mă calce motoretele, și mă nimeresc lângă trei marocani care discutau veseli și frenetic, într-o limbă din care, din păcate, nu pricep decât salamalecu și șucram.

Sunt îmbrăcat cu o garderobă plină de galben, portocaliu, albastru, alb și puțin gri. În plus, sunt de-a dreptul atașat, cu câte un gâtlegău, la două trăistuțe viu colorate, cu modele psihedelice. Una, a mea, de acasă, una achiziționată de pe aici, după lungi negocieri. Sunt o planșă mobilă a vreunui rogvaiv confiscat de printr-o sală de curs de la școala de arte.

Mă opresc la traista cea mai viu colorată, și scot din ea o sticluță fără etichetă, în care, ieri, era apă minerală și azi am pus pepsi. O sticlă normală, de apă minerală, cu un dop mai subțire, cu prindere în două striații, nu în patru sau cinci, ca la pepsi.

Și, ca să vezi, cele două striații ale prinderii își găsesc tocmai acum să cedeze. Lângă cei trei marocani simpatici. Dopul sare la un metru în aer, la încă un metru în fața mea. În chiar aceeași clipă mă întind după dopul zburător ca la oină, cu brațul aruncat mult în față, cam în direcția noilor mei prieteni. Oricum, în spațiul privat al propriului lor confort corporal. Și, în dilatarea timpului și a emoției, îmi dau seama că totul se desfășoară sub semnul bubuiturii.

A bubuit nenorocitul acela de dop mai ceva decât buteliile întinse pe jos prin cotloanele pieței. Văd cu coada ochiului, în reluare, cum noii mei prieteni înțepenesc de groază. S-au făcut stană de piatră, dar ca lemnul de santal sau bulgării de jasmină pe care îi vindea cineva mai în spate. Bubuitura din urechile lor, garderoba mea în șapte culori și diferite nuanțe, brațul meu aruncat agresiv în față, Sonia umblând pe jos după dop au contribuit din plin la noua lor stupefacție.

– Hashish? Mă întreabă unul din ei după ce se mai liniștesc lucrurile.

– No, Pepsi, îi răspund eu și îi bag sticla în nas să o miroase. Nu aș fi dorit să creadă că are de a face cu un purtător de bombe H.

– No, no. I mean hashish. Do you want hashish? Are you a Russian?

– No, no. I am from Romania. Roumanie. Strașnici oameni mai sunt și pe la noi.

Palmierii beau și ei apă. De sus în jos.

Dintr-o găleată transparentă, din mâinile bătrânului marocan. În fața Hotelului De Gueliz. Și parcă îi zâmbesc prietenului său. În timp ce furgoneta noastră gonește printre propriile ei claxoane spre marginea orașului. 

Ieri, întindeam palma și cu greu reușeam să ating forma muntelui ca un atlas, de acolo din Medina. Astăzi muntele crește între palmele mele. Tot mai aproape, tot mai înalt. 

Tinerii americani s-au urcat în dubița turistică și au nimerit între noi. Ne întreabă, acum, cât de mult crește noaptea în țara noastră pe vremea asta. E un fel de a ne localiza pe hartă. Sub formele nopților care mușcă din lumina zilei.

Tinerii americani sunt din a doua generație de somalezi. S-au întâlnit la New York. El din Londra, ea de pe pământurile americanilor.

Pe marginea drumului african, un cort stă improvizat și așteaptă, cât mai tradițional, grupuri, grupuri de turiști și turiste. Pentru a le dărui cinci minute de glorie sahariană, sub turbane scoase cu grijă dintr-un cufăr luat de la Carrefour. Apar și halatele albastre cât tot Voronețul. 

Una dintre cămile, cea mai simpatică, își ține supărarea deoparte. Nu are voie cu grupul, pentru că a mușcat o turistă. 

Mai la vale, pe drum, fugea o tipă pe marginea drumului, ținându-se de turul pantalonilor, dar se părea că alta era pricina. Eu îmi închipui, de fapt, o turistă cu multă suprafață, dar gras sunt eu, nu figurina propriei mele imaginații. 

Traseul plimbării cu cămilele trece pe lângă un curs de râu secat. Cândva Ozana cea frumos cântătoare trecea și pe aici dând din buric.

Cele două statuete, care să ne servească drept mascote, au forma țestoaselor și se ascundeau sub mulțimea de amoniți. prăvăliei cu obiecte sculptate în piatră.

Le-am luat ușor, temându-mă să nu scape dintre degetele mele nătângi. Le-am pus pe gardul de piatră și le-am pozat. Le-am tras în fotografie cu fundalul unui deal din apropiere. Tot Muntele Atlas îmi făcea semne din toate acele pietre și din toți acei bolovani.

Căutam două figurine, două noi chipuri, două înfățișări pentru poveștile din această poveste. Și muntele ne-a zâmbit pe după gardul său de piatră galbenă. Doi lectori, o fabulă.

Noul meu prieten din Maroc îmi explică faptul că ALA înseamnă „să mergem”. Ala, ala, pronunțăm amândoi, ca să râdem, nu ca să țin eu minte. Râdem apoi de pantalonii noștri identici. Muntele Decathlon e un munte peste tot în lumea asta. 

Apoi mă întreabă câte neveste am. Îi spun că o româncă face cât trei neveste universale. Iar una din Moldova e și mai și. Râde cu gura până sub șapcă. Îmi povestește că unul dintre prietenii lui a fost acum zece ani în România. În munți. 

– La Brașov? 

Desigur că la Brașov. Muntele Brașov se întinde cât toată România. De la un Carpate la altul.

Râdem din nou împreună. Ne dăm seama că, totuși, avem amândoi la fel de multe facturi. 

Ușa stă să nu se închidă din pricina unor cristale. O piatră strălucește sub rolul de opritor al ușii, la intrarea în prăvălia plină de covoare, năframe, turbane, și figurine din tot felul de alte pietre, mai mult sau mai puțin prețioase.

Lângă războiul acela de cusut, pus ca să le amintească turiștilor valoarea țesăturilor.

Sonia negociază ceva ca un fular. Sau turban. Talentul ei de negociatoare o recomandă. Cred că, dacă mai stăm mult prin Maroc, duce țara aceasta frumoasă în faliment.

Iese bucuroasă, înfășurată în culoarea Atlasului. Și trecem mai departe.

Imlil înseamnă alb. Culoarea zăpezii, îmi spune Mohamed. În buna tradiție a împătririi termenilor, Imlil trebuie să fie și el un adjectiv. 

Și, tocmai de pe poziția de adjectiv, Imlil îmi spune foarte multe.

Un mic oraș prăvălit din munte, unde locuirea o împart turiștii, localnicii și măgărușii. 

Totul are, în mijloc, un munte și cărările care îl urcă sau îl coboară. 

Livezi de nuci, meri, piersici. Și copii care se ascund de ochii fotografei. 

Un băiețel tuns scurt, scurt, apucă dirhamul și cu moneda aceea care nu înseamnă decât vreo câțiva bănuți, dincolo, peste mare, fuge în sat, după înghețată.

Imlil este și unul dintre locurile dezastrului. Cutremurul din 2023 a distrus case și a frânt destine și pe aici. Dar, dincolo de orice tragedie, Imlil îmi dă impresia că a fost obligat de acest necaz să își schimbe unele moduri de viață. Ceea ce pare a face parte din istoria locului se lasă completat de moduri de a fi care par a fi mai curând orientate spre un viitor ceva mai accesibil. 

Oricum, totul pare că se deschide în sufletul celor de aici, care îi primesc pe cei străini lor cu privirea strălucită și brațele deschise. 

Este adevărat. Peste tot vor fi excese. Poate prea multe persoane care vor să îți vândă ceva. Ca un mod de supraviețuire sau, poate, ca o simplă speculă. Nu voi ști niciodată. Și nici nu mă interesează. Nici aici nici oriunde în altă parte. 

În toată această economie a bazarului, trec cu poveștile mele mai departe. Lector, din nou, in fabula. 

Dimineața vine pe rever.

Au revoir, mon ami, Marrakech. 

Lipsa, penuria, pauperitatea își au, de fiecare dată, culorile lor specifice. Când vii, când triste. Când visătoare, când melancolice. Să duci lipsă devine, uneori, o planșă de lucru. O pânză pe care ne așezăm emoțiile, gândurile, patimile, viziunile. 

Sărăcia te închide și te obligă să fii altfel. Îmi aduc aminte vremurile în care și noi am fost în clipele acelea în care lumea nu ne dădea tot ce ne doream. Și-mi dau seama că lipsurile dau formă.

Iar lipsurile pot da diferite forme, diferite înfățișări. Lângă ceea ce lipsește dintr-un standard de viață, eu am văzut forma bună a oamenilor și buna așezare a lucrurilor în preajma lor. 

Și m-am vrut doar lector al fabulei lor.