Nasul ca semn de carte

Înainte de a citi textul, de fiecare dată nu reuşesc decât să urmăresc semnul hazardat al nasului meu. Este, bineînţeles, un gest mărunt în economia lecturii. El ţine de umoralul ei mai curând decât de păţaniile importante ale cititului. Şi, totuşi, acest mic semn, această minusculă semasiologie care, printre altele, însoţeşte, precede şi anunţă orice literă din carte, nu deţine nici o poziţie de interes în ştiinţele, economiile, şi povestirile lecturii. Este o păţanie a fiecăruia dintre noi, pe care preferăm să o reducem sub tăcere. Nu merită ea citată aici ca un fragment al oricărui text posibil?

Privirea este completă: pentru fiecare ochi există câte o pagină. Pipăitul este şi el exhaustiv: fiecare palmă ţine câte una dintre cele două coperţi ale volumului. La stânga şi la dreapta lucrurile sunt epuizate în ceea ce priveşte extremităţile. Marginile sunt atinse şi înconjurate. Statuia lecturii este completă în ceea ce priveşte suprafeţele şi atingerile distribuite după regula lui „de la stânga la dreapta”. 

Rămâne, poate, doar această impertinenţă: excrescenţa nazală. Ea iese din protocolul lecturii, singurul ei contact ţine de chietura paginilor, de spaţiul indescifrabil în care aracetul ţine grupate marginile interioare ale paginilor. Nasul între semne nu este decât un elefant într-o vitrină cu oglinzi. Nu există apropieri, concilieri, schimburi şi transgresiuni. Două obiecte stau faţă în faţă, fără ca lucrul acesta să le folosească la ceva. 

Dar tocmai de aceea, poate, nasul este cel care reprezintă factorul nostru de rezistenţă la gestul hermeneutic al lecturii. Deschizând cartea, nasul este, poate, singura proptea care împiedică retina să se plieze complet peste semne şi să dispară în spaţiul înscrisurilor. Când adormi peste catastif, nasul stă aplecat într-o parte –  caracterul său de tampon încetează. Cititoarea lui Corbet se aşează peste pagină cu chipul plecat într-o parte. Spre partea stângă, cu faţa la marginea de la care încep cuvintele. Dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cel mai important lucru ține, la urma urmei, de faptul că nasul ei a renunţat. 

În comparaţie, Pinochio ar putea fi cititorul perfect. Figura sa dublă îl recomandă pentru această carieră. Pe de o parte, nasul său este propteaua cea mai viguroasă; alerta sa este maximă. Pe de altă parte, însă, autofascinaţia este o minciună, iar minciuna îi face nasul să crească ceea ce are ca rezultat îndepărtarea fizică a cărţii. El nu ar putea citi decât cu un singur ochi, cu faţa dispusă într-o parte astfel încât nasul său să treacă nu prin interiorul, ci pe lângă marginile cărţii. Dar poate că nu are încă îndemânarea necesară şi tocmai de aceea preferă să fugă de la şcoală. Semnele pe care ar vrea să le citească trebuie să fie la distanţă, să ţină de registrul obiectelor observate din depărtare, de pe drumul de centură al rătăcitorilor. Te apropii şi te îndepărtezi, iar acest lucru ţine, uneori, nu de miopie sau hipermetropie, ci de o simplă întâmplare nazală. 

Dar tocmai pentru că stă faţă în faţă doar cu chietura paginilor, nasul este cel care reface în oglindă, pe chipul cititorului, forma cărţii. Dispunerea fiziologică a chipurilor este similară cu un volum în formula sa deschisă, concavă, interioară. A pune palmele peste faţă este suspect de echivalent cu gestul de a ţine coperţile între mâini. 

Există astfel o simetrie interesantă a lecturii. Cartea se deschide, poate, la pagina treisprezece sau la pagina douăzeci, dar se deschide peste pomeţi. Deschidem cartea ca şi cum ne-am acoperi faţa. Spionii din filme ştiu cel mai bine acest lucru. Tăietura din ziarul după care se ascund este şi o fantă pentru respiraţie. Toate acestea trebuie să însemne ceva. Şi poate că înseamnă. 

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest