Mă întorc spre o carte veche și îmi dau seama că trecerea timpului are un efect neașteptat. Cu totul neașteptat. Aș fi crezut că trecerea timpului ar fi trebuit să dea cărții un spațiu cât mai larg de interpretare. Este ceea ce se întâmplă atunci când actul hermeneutic își capătă toate instrumentele tocmai pentru că se îndepărtează. Textul se basculează în sensurile pe care le generează la nivelul interpretărilor. Cartea, în timp, se suprapune pe lectura sa și, cu cât mai lung este timpul, cu atât mai obraznică și nesăbuită pare să-i devină lectura.

Credeam în acest algoritm și mă așteptam ca întoarcerea la o carte veche să îmi dea senzația că mă plimb printr-un muzeu.

Dar efectul a fost exact pe dos. Cartea s-a îndepărtat ușor, ușor de referințele pe care le desenase cultura sa interpretativă și s-a întors, sub lectura mea târzie, spre prima ei literă, spre literalitate sa alegorică.

Deodată, am rămas doar noi doi, eu și emoția că o carte se plimbă prin mine ca printr-un muzeu.