O chestiune de gazetă matematică

Plastică şi contemporană. Estetică de-a dreptul. Şi, totuşi, ciudată această vorbă: Discursul, se ştie, are puterea de a opri săgeata. O spune Michel Foucault atunci când crede, ironic şi, totuşi, din plin, în toate reţinerile sale. 

Fragmentul, se ştie, face trimitere la fabula, aporia şi paradoxul săgeţii care nu ajunge niciodată la ţintă pentru că trebuie să parcurgă, mai întâi, jumătatea distanţei care îi rămâne până la destinaţie. Şi, de asemenea, la modul matematic se cunoaşte, deja, că ½ + ¼ + … < 1. Demonstraţia e simplă şi la îndemâna oricărei aritmetici de gimnaziu. 

Mai mult decât atât, neajungând niciodată nici măcar până la mijlocul distanţei (o altă depărtare care poate fi înjumătăţită), săgeata stă pe loc. 

Toate aceste lucruri sunt deja apropriate, dar ştiinţa lor nu este un semn al câştigului, ci al crispării în care s-au instalat. Pentru că nu se pun, aici, unele întrebări. Se decide că săgeata stă pe loc, dar nu se spune unde se consumă energia arcaşului. Şi, nu în ultimul rând, deja nu mai ştim prin ce miracol, pentru cei fără noroc, săgeţile ajung la ţintă. Mai mult decât atât, epistemologia fabulei ignoră referinţele pe care le produc Ahile şi ţestoasa.

În contranotă, lucrurile pot fi spuse şi invers. Distanţa ca atare nu există pentru că jumătatea sa adăugată la pătrime, la optime, la şaisprezecime şi aşa mai departe nu o poate niciodată compune. Invers şi strâmb vorbind, unitatea este mai mică, din punct de vedere aritmetic, decât suma jumătăţii cu pătrimea, cu optimea şi aşa mai departe. 

Săgeata, în concluzie, ajunge la ţintă încă înainte de a fi scoasă din tolbă. Fizica are prea puţine cuvinte aici pentru a ne contrazice.

Dincolo de sofism sau, poate, tocmai în perspectiva acestuia, acest blocaj matematic al distanţelor vorbeşte despre orizont şi despre simultaneitate în acelaşi timp. O dilatare orizontală a spaţiului este, de fiecare dată, o suprapunere a intervalelor. Rezultatul? Plierea distanţei peste propria figură. Spaţiul nu este pozitiv, ci paradoxal. El este şi se menţine deschis de această dilemă aritmetică: săgeata nu ajunge niciodată la ţintă pentru că este deja acolo. Vechii filosofi greci sunt, pe jumătate, orientalişti. 

În fapt, vorba lui Foucault este o ironie. Una care merge până la răsturnarea propriei scriituri. Ea vrea, mai curând, să spună: Săgeata, se ştie, are puterea de a opri discursul. Şi, atunci, cum să nu crezi în puterea lucrurilor şi, mai ales, în aceea a arcașului?

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest