Râsul lui Derrida

“Decupaţi un exemplu, pentru că nu puteţi şi nici nu trebuie să întreprindeţi comentariul infinit. […] Faceţi, aşadar, o tăietură arbitrară şi violentă…” J.Derrida – Diseminarea

Câte ceva despre Jacques Derrida. În primul rând o întrebare: de ce sintagma “între literatură şi adevăr” (1)? În avanpremiera ei stă întrebarea “ce este literatura?” (2), în desfăşurare se află dezbaterea unuia dintre conceptele lui Derrida. 

Apariţia acestei sintagme nu este întâmplătoare. Ocurenţa ei e una provocată, deliberată, dirijată. Opţiunea se dovedeşte mai mult decât transparentă. Citatele în tablou (3) nu ţin nici de un simplu exerciţiu, nici de o întâlnire fatală. Ele nu sunt aici doar pentru “a fi arătate cu degetul în tăcere”. Textul acesta se declanşează cu mult mai departe decât prima sa pagină. Îl putem citi de la stânga la dreapta, dar şi de jos în sus, dinspre această tăcere care arată cu degetul. 

Un citat alunecos, un fragment care se deplasează. Şi totuşi doar un împrumut, un simplu împrumut – un happening. Iar un astfel de discurs are privilegiul contaminării: proliferează şi marchează. 

În acest loc, un decupaj al textului face transparent un topos al strategiei sale. Un mythos al discursului, un destin fetiş. Această sintagmă îşi depăşeşte pertinenţa locală şi începe să transcrie ceva din strategia textuală a scriiturii lui Derrida. Singularitatea sa este insistentă şi tocmai de aceea, dacă este să vorbim în termenii lui Barthes, apariţia sa trădează un efect structural.

“Între literatură şi adevăr”. Unde ne trimite această formulare oblică? Regăsim în dreptul ei proiectul unei “scriituri la două mâini” (4)? Sau, mai curând, un demers care se situează mereu la limita discursului filosofic? O modalitate radicală a faptului de a face filosofie? O voinţă de cunoaştere? O estetică a adevărului sau o fundamentare a literarului? Ciocnirea a două pharmakon-uri? 

Prin lectură se află aici toate acestea la un loc şi totuşi niciuna. 

Voi prefera să nu citesc sintagma aceasta cuvânt cu cuvânt pentru a reconstitui, în această manieră lineară, un sistem de relaţii subiacente, o instituţie a trimiterilor şi referinţelor. Îmi voi preciza demersul mai curând din lectură în lectură, din revenire în revenire, în speranţa unui flux şi a unui reflux de semnificaţie. O răsturnare de paliere şi elemente pentru cristalizarea unui produs hermeneutic. 

Dincolo de termenii puşi în joc, un secret mult mai ispititor se află în spatele tuturor dezlegărilor de mai sus. În primul rând o grafologie în sensul ei imediat şi, se va vedea pe parcurs, o grafologie într-un sens apocaliptic. 

„Între literatură şi adevăr” nu trimite nicidecum spre o distribuire a discursului în două proiecte sau în două regimuri: cel al literaturizării şi cel al conceptualizării. Nu este vorba, în fapt, despre disputa dintre logosul ficţionalizării şi cel al adeveririi. „Între literatură şi adevăr” descrie, mai curând, un spaţiu infra-discursiv, o intimitate în care limbajul (logosul-scriitură) se înconjoară de vocea şi fenomenul său. A fi între adevăr şi literatură nu înseamnă a împrumuta atât de la mărcile literaturii, cât şi de la mărcile adevărului. Nu este vorba aici despre a chema doi martori care să fixeze vecinătăţile cu o a treia instanţă. 

Deplasarea textuală a discursului lui Derrida se produce de fiecare dată în termenii îndepărtării. A extinderii spaţiului dintre semn şi semnificaţie. Un text tăiat, în mijlocul căruia semnul este transformat în semn, suspendat în grafologia sa preliminară semnificaţiei. O scriitură care reprezintă o transformare asistată a grafemului în grafem, o recunoaştere a realităţii ireductibile a semnului. Referinţa este mereu amânată, repusă în circuit, semnificaţia este îngroşată până la capăt astfel încât devine ea însăşi un semn, o nouă ocurenţă a intervenţiei grafologice (5). 

În acest spaţiu al depărtării exersate dintre înscris şi semnificaţie, literatura şi adevărul precizează mai curând cele două formule extreme ale ocultării scriiturii. Atât literatura cât şi adevărul constituie condiţiile de epuizare, efectele de dispariţie ale discursului (6). 

Literatura perfectă şi adevărul absolut produc suficienţa extremă a discursului, sfârşitul acestuia: echivalenţa semnului cu semnificaţia şi tautologia infinită. Împlinirea absolută a discursului nu poate fi pusă decât în termenii dispariţiei. Limba originară (logosul adamic) este o tăcere infinită.

“Între literatură şi adevăr” este regia acestui sfârşit, punerea sa în scenă cu intenţia unui efect răsturnat: întrunirea celor două absoluturi produce o suspendare, o epoche care asigură condiţiile de relaxare discursivă. Totul se scrie în această depărtare extremă dintre semn şi semnificaţie, dintre literă şi semn. 

Această grafologie primară relaxează raportul imediat dintre înscris şi scriitură. Semnul nu mai este preluat în relaţia sa directă cu semnificaţia, ci repus în joc de fiecare dată pentru o amânare a sensului. (7) Grafologia se transformă aici într-o profeţie a sensului. Discursul se transformă într-o apocalipsă. Nu vom şti niciodată clipa ultimului text, dar acest secret determină orice producţie discursivă. 

Celălalt nume al grafologului este sofistul. Întervenţia sa este de fiecare dată o grafologie aplicată. Între literatură şi adevăr, cu drepturi depline, se află mai curând sofistul decât rapsodul sau epistemologul. Trebuie să ne exersăm disponbilitatea faţă de un text extrem (8) care ne ţine deschişi în legătură cu această libertate sofistică şi sofianismul ei. 

Pentru că numai sofistul (9) poate întreţine maşinăria infernală a unui discurs care trebuie să continue cu orice preţ. El este cel care râde râsul lui Derrida. Şi tot el cel care spune: „Să râzi în josul semnăturii, să semnezi cu un râs semnătura, să potoleşti râsul nebun şi angoasa numelui propriu prin rugăciunea murmurată, să-l ierţi pe Dumnezeu implorându-l să ne lase să facem gestul de a da sub forma artei, a artei de a râde.” (10)

1. Diseminarea, traducere de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.187

2. „Între literatură şi adevăr”, în formula sa explicită, reprezintă traducerea de lucru a întrebării ce este literatura: “acestă dublă întâlnire despre care nu voi avea nicicând naivitatea militantă că se referă la întrebarea ce este literatura îşi va afla oare ungherul ÎNTRE literatură şi adevăr, între literatură şi ceea ce trebuie să răspundem la întrebarea ce este?” (Diseminarea, traducere de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.187) 

3. Eseul Dubla întâlnire în care apare sintagma “între literatură şi adevăr” este “declanşat” de două citate în tablou: fragment din Philebos (Platon) şi unul din Mimique (Mallarme).

4. Vezi Jacques Derrida, (Ex)poziţii, Traducere de Aurel Codoban, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2001, p.13

5.  “Între” din “între literatură şi adevăr” este echivalent cu şi din “scriitură şi diferenţă”. Cea din urmă ca sintagmă titulară pentru un anumit mod de a face filosofie, reprezintă, în fond, o grafologie. Mai “şmecher” decât Foucault, Derrida întreprinde o arheologie a semnului, a înscrisului şi refuză să găsească în spatele acestuia semnificaţia imediată, predilectă, sensul într-o formă cristalizată. 

6. Într-o manieră asemănătoare cu situaţia heideggeriană a sfârşitului filosofiei. Dacă pe Blanchot îl interesează dispariţia subiectului prin gestul scriiturii, pe Derrida îl interesează dispariţia discursului prin chiar desfăşurarea acestuia.

7. „Referinţa ca circumferinţă este oare posibilă?” (Jacques Derrida, Ulise gramofon, Traducere de Bogdan Ghiu, Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 2)

8. Trei sintagme cu caracter de pliant pot fi puse în circulaţie în legătură cu textul lui Derrida: event, text extrem, şi sofistică sofianică. Eventul şi textul extrem anunţă situaţia grafologică a scriiturii lui Derrida. Tocmai de aceea prin intermediul lor se face trimiterea la sofistica sofianică.

9. Când Socrate îşi potriveşte masca sofistului, nu o face oare şi din precauţie? Din acea atenţie pe care o acordă fără rezerve indeterminării. 

10.  Jacques Derrida, Ulise gramofon, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Allfa, Bucureşti , 2000, p.33

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest