Scurtături

Sunt unele lucruri frumoase în filosofie. Gesturi de literaturizare. Păşunism ar spune unii. Exchibiţionism ar completa alţii. Regiuni în care limbajul filosofic preferă să se expună, locuri ale unui discurs care se relaxează. Călinescianism. Simple scăpări. Chestiuni total neserioase. Etaje de expresie la înălţimea cărora textul contrastează cu sarcina conceptuală a demersului filosofic. Erupţii ale „gândirii slabe”. Mici trădări. Deconstrucţii care vin din chiar zona de prim plan a sistematizărilor. Frumoase cu italic. De exemplu:

Filosofia cu ciocanul la Nietzsche, pescarii sau tinereii lui Platon, cheflii sau seducătorul la Kierkegaard, statuia lui Condillac, a cincea roată ca parte blestemată a lui Bataille, fiinţa-la-telefon a lui Derrida, zeul rău(tăcios) al lui Descartes, vaca lui Aristotel, cartea pentru „copii” a lui Lyotard, fluturele lui Lorenz, demonul laplacian al lui Alex Byrne, ca să nu mai vorbim despre planeta pisicilor lătrătoare pe care şi-o imaginează Plantinga. 

Bineînţeles că toate cele de mai sus nu se află pe aceeaşi poziţie strategică. Economia scripturală diferă în fiecare caz. Şi totuşi. Într-o taxinomie a la Borges, pot fi puse împreună. În final, caracterul lor surprinzător le categoriseşte: contraste.

Cititorul (prea atent) de filosofie trece peste ele. Nu le oferă nici o şansă. Cu atât mai puţin vreo întâietate. Lentila sa pare prea puternică. Şi are, într-o oarecare măsură, dreptate. Ne-am obişnuit ca singurul gest de „retorică deschisă” în cazul filosofiei să fie cel de împotrivire faţă de un anumit tip de evidenţă.: bunul simţ împotriva simţului comun. Fundamentalismul discursiv s-a impus dintotdeauna ca singurul stil adecvat, iar conceptualizarea ca unicul trop posibil. Filosofia a lăsat întotdeauna impresia că este puţin cubistă. Iar acum, mai mult ca oricând, nu este permis performance-ul, happening-ul, evadarea din limitele argumentării, scrierea cu minusculă, minimalismul, retrocedarea anecdotică, donquijotismul, figurativul, donjuanismul, domesticul, pentru că (nu-i aşa?) Kant nu-i ca gospodina. Totul trebuie să ţină de o aristocraţie lingvistică, de o proporţie armonică a meditaţiei. Gînditorul cu barbă sau, în lipsă de păr, cu mâinile aşezate pe faţă trebuie să fie pentru totdeauna „obrazul” emblematic al filosofardului. Acesta este trend-ul secular pe care lectura militantă îl adoptă hipnotizată. Astfel de distanţări jucăuşe cu caracter de fantezii logice nu pot fi îngăduite decât, eventual, sub specia mythos-ului şi asta doar aşa, ca discurs incident, în termenii compromisului. 

Pentru un cititor hiper-corect, contractul discursiv al unor astfel de exerciţii nu prezintă nimic conceptual. Protocolul lor iese de sub controlul filosofiei. El nu şi-ar putea inchipui niciodată un Socrate balcanic. Naraţiunea trebuie desfăşurată cu personaje serioase, abstracte, bine precizate de capitalul lor de argumentare. Nu este loc de fabulă, devianţă, paranteză sau delicvenţă. Adecvarea trebuie să fie la putere. Intruziunile, în lumea bună, ţin mai curând de „week-end-ul metafizic”, ele îşi au locul în cărţile de vacanţă pentru că reprezintă margini, nu articulări. Iconuri mai mult decât idiomuri; şi ştim despre iconuri că suferă de minimalism informaţional. 

Dar tocmai prestaţia lor iconică le oferă şi titlul de short-cut, termen despre care se ştie că, atunci când iese din jargon, înseamnă scurtătură. Spectre, locuri spectrale. Grafeme. O prezentare hieroglifică. O filosofie cuneiformă. Grafitti. Ţi-l şi închipui pe Renatus dând cu şpreiul pe tronsonul modernităţii, sau pe Jacques (fatal şi el) stând de şase la pasajul deconstructivism 1 cu deconstructivism 2. Peisaj de underground: desene, muzică în căşti, lanţuri, role, coafuri dezordonate. Semnături în exces. Adrenalină. Da, chiar despre aceasta poate fi vorba: despre adrenalină. Pentru că ea apare nu numai la cei care se dau cu capul în jos, atârnaţi în cabluri. O adrenalină discursivă, pentru că nu cred că se poate face filosofie decât la modul exaltat. Se uită faptul că gestul inaugural al acesteia, ca şi în cazul literaturii, este de fiecare dată unul retoric. 

Şi totuşi, cum ar putea fi puse în lectură astfel de chestiuni deviante? Caracterul lor local are, cum ar spune Barthes, un efect structurant? Sunt ele constitutive sau se prezintă doar ca simple emergenţe? Putem crede în sensul lor deplin sau trebuie să le considerăm doar ca puncte de fugă? Mathesis sau bucurie a lucrurilor simple? După titlul lui Noica, dar, de data aceasta, cu semnul întrebării. Ne confruntăm cu un caz de depăşire a normei filosofice sau cu unul de evaziune? Emfază? Orgoliu? Sau simplă reţinere?

Unele din aceste locuri ale textului de filosofie au dobândit deja un important capital hermeneutic câştigând un loc important, dacă nu canonic, oricum simptomatic pentru tot ceea ce înseamnă textul unei anumite semnături. Şi totuşi o minimă ezitare s-a resimţit mereu în momentul în care interpretul, din raţiuni care ţin de exhaustivitate ori de simpla curiozitate, a pus în discuţie şi situaţia acestor secvenţe retorice. El şi-a pus, de fiecare dată, cel puţin o întrebare, trebuind să aleagă între două ipoteze de lucru: ce ar trebui calibrat – ocurenţa lor sau, pur şi simplu, proiectul unei raţiuni raţionale în desfăşurarea sa discursivă? Trebuie operată o reducţie la nivelul expresivităţii sau, dimpotrivă, un concept prea riguros al raţiunii trebuie privit cu mai multă precauţie? În mod definitiv nu se poate evada din această bifurcaţie. Ea se dovedeşte, până la urmă, aporetică. Ieşiri în decor ale discursului de filosofie vor continua să surprindă plăcut sau neplăcut. Poate că, în fond, acesta este şi farmecul. Unii încearcă o înregimentare definitivă a filosofării, alţii mai trag cu ochiul şi în culise mai puţin canonice. 

Şi totuşi această situaţie trebuie să dea de gândit. Justa măsură (o altă titulatură a bunului simţ împotriva simţului comun) ţine şi de mărturisirea că ne confruntăm uneori şi cu situaţii ale gândirii sensibile. Un anumit pathos există şi pe căile raţionalităţii. Sensul îşi aduce ca martoră şi aserţiunea exaltată. Fabula se echivalează uneori cu mythos-ul, pornind de la moştenirea lor narativă. Latura experimentală ţine câteodată şi doar de simpla plăcere a experimentării. În acest loc, filosofia poate să pună alte cărţi pe masă pentru a relua dialogul cu alterităţile sale mai mult sau mai puţin sistematice. Ea poate fi, din când în când, şi un joc semantic de glezne. 

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest