Adevărul cu burtă

Există un text al adevărului. Administrând, la nivelul expresiei, discursul jocurilor de validare, un text al adevărului susţine, în fond şi într-o manieră anarhică, faptul că nu există altceva decât adevăr. Prin trimitere, referinţă sau prelungire, totul nu este altceva decât o aplicare sau o înstrăinare de acest text al adevărului. Şi, aici, intervin doua linii interesante de discuţii. În ce măsură putem spune că adevărul controlează acest text şi în ce măsură eludează textul adevărului această intenţie primă care constă în sarcina de a decreta că nu există altceva decât adevar?
Mai mult ca filosofia

16/01/2019

Copil fiind, știam despre tatăl meu că este profesor al unei materii ciudate. Filosofia. Astfel încât l-am întrebat, într-o zi, ce este filosofia? Nu eram foarte interesat de problemă, dar era momentul acela în care copilul își întreabă pentru prima dată părintele în legătură cu meseria sa. Așadar, ce înseamnă acest lucru ciudat, numit filosofie? Cu ce te ocupi tu, la urma urmelor? Și de ce e nevoie de așa ceva?

18/04/2018

Înainte de a citi textul, de fiecare dată nu reuşesc decât să urmăresc semnul hazardat al nasului meu. Este, bineînţeles, un gest mărunt în economia lecturii. El ţine de umoralul ei mai curând decât de păţaniile importante ale cititului. Şi, totuşi, acest mic semn, această minusculă semasiologie care, printre altele, însoţeşte, precede şi anunţă orice literă din carte, nu deţine nici o poziţie de interes în ştiinţele, economiile, şi povestirile lecturii. Este o păţanie a fiecăruia dintre noi, pe care preferăm să o reducem sub tăcere. Nu merită ea citată aici ca un fragment al oricărui text posibil?

18/04/2018

Criton, după cum se ştie, a fost atenian şi, pe lângă faptul că i-a purtat de grijă unui anume Socrate, a scris un dialog sub numele de Nu prin învăţătură devin oamenii buni. Plin de pioşenie gândul său dar nu lipsit de o oarecare îngrijorare. În contrast cu viaţa lipsită de grijile lumeşti cu care a fost binecuvântat Criton, Simon era cizmar dar, după cum ştim cu toții, nu l-a contrazis cu nimic atunci când, în Dialogurile cizmăreşti, l-a introdus şi pe cel intititulat Despre virtute, că nu poate fi învăţată.

18/04/2016

Sunt unele lucruri frumoase în filosofie. Gesturi de literaturizare. Păşunism ar spune unii. Exchibiţionism ar completa alţii. Regiuni în care limbajul filosofic preferă să se expună, locuri ale unui discurs care se relaxează. Călinescianism. Simple scăpări. Chestiuni total neserioase. Etaje de expresie la înălţimea cărora textul contrastează cu sarcina conceptuală a demersului filosofic. Erupţii ale „gândirii slabe”. Mici trădări. Deconstrucţii care vin din chiar zona de prim plan a sistematizărilor. Frumoase cu italic.

18/04/2016

O întrebare care poate părea acum cel puţin curioasă: mai este astăzi posibilă o formulare a cunoaşterii în termenii filosofiei? Mai putem spune despre instituţia filosofiei că este legatară a problematicii cunoaşterii în ansamblul structurilor, funcţiilor şi proiectelor sale? Prea puţin text pentru aşa interogaţie. Şi totuşi, mai poate exista o cunoaştere autorizată pe linie filosofică, una care să depăşească doza gnoseologică inerentă oricărui fapt de discurs şi care să facă din descendenţa ei filosofică o asigurare pentru plinul ei de valoarea ideologică şi axiomatică?

18/04/2012

Plastică şi contemporană. Estetică de-a dreptul. Şi, totuşi, ciudată această vorbă: Discursul, se ştie, are puterea de a opri săgeata. O spune Michel Foucault atunci când crede, ironic şi, totuşi, din plin, în toate reţinerile sale. Fragmentul, se ştie, face trimitere la fabula, aporia şi paradoxul săgeţii care nu ajunge niciodată la ţintă pentru că trebuie să parcurgă, mai întâi, jumătatea distanţei care îi rămâne până la destinaţie.

18/04/2012

Să rămână, de data aceasta, mi-aş dori, sub postura de trimitere şi referinţă, tocmai titlul. Nu ţin minte să aparţină cuiva sau alcuiva, dar tocmai regnul titularizării o poate înstrăina, cel puţin aici, de vreun autor sau altul. Aşadar, expresia, de care mă agăţ aici în contranotă, este interesantă prin simplul fapt că figurează atât titlul cât şi începutul lipsit de italic.

18/04/2011

Ironic sau nu, într-unul din eseurile sale critice, Roland Barthes spune cam aşa: „gândirea nu costă nimic, dar nici nu se vinde, ea se oferă cu generozitate”. Îţi vine să te întrebi cum de este posibil să introduci inefabilul în ecuaţia bazarului, dar poate că tocmai aceasta este farsa.

18/04/2010

Mergînd prin oraş, prin pădure, pe cîmp, pe malul mării, pe malul rîului şi pe malul lacului, Bulă se întîlneşte cu peştişorul de aur. Acesta din urmă este un mic şmecher. Susţinut de o întreagă mitologie şi de puteri magice, el îndeplineşte dorinţe pentru a i se da drumul. Dar dorinţele le îndeplineşte în felul său. Apelînd la ironia sorţii, face în aşa fel încît dorinţa îndeplinită se răstoarnă în blestem. Fără să dea nimic, salvîndu-şi şi viaţa, peştişorul de aur este un învingător.

18/04/2009

“Între literatură şi adevăr”. Unde ne trimite această formulare oblică? Regăsim în dreptul ei proiectul unei “scriituri la două mâini”? Sau, mai curând, un demers care se situează mereu la limita discursului filosofic? O modalitate radicală a faptului de a face filosofie? O voinţă de cunoaştere? O estetică a adevărului sau o fundamentare a literarului? Ciocnirea a două pharmakon-uri?

18/04/2009

„Textul rău”, ca subiect în discuţia noastră de astăzi, reprezintă o temă nonşalantă. Trimiterile sunt aici lipsite de orice bunăvoință. O titulatură precum aceasta te solicită şi te expediază în acelaşi timp. Pentru că, la prima vedere, tema textului rău transformă şi distribuie instituţia semnelor în dreptul fiecăruia dintre registrele demonicului. Pervers, crud, mincinos, artificial, prost, defectuos, naiv, strigător sunt doar câteva dintre denumirile textului interzis sau refuzat.

18/04/2009

Dacă retorica fragmentului de faţă nu ar bate înspre oximorom, tensiunea discursivă s-ar reduce la jumătate, la sfert, la limită, la intervalul care îl separă, mereu, pe Ahile de ţestoasă. Ce altceva avem aici decât apolinicul pus în situaţia ironică a mortăciunii care transpiră adevăruri multe? Ce altceva decât raţionalitatea ce face figura cadavrului ambulant care pute validitate, coerenţă şi corespondenţă?