Textul rău

„Textul rău”, ca subiect în discuţia noastră de astăzi, reprezintă o temă nonşalantă. Trimiterile sunt aici lipsite de orice bunăvoință. O titulatură precum aceasta te solicită şi te expediază în acelaşi timp. Pentru că, la prima vedere, tema textului rău transformă şi distribuie instituţia semnelor în dreptul fiecăruia dintre registrele demonicului. Pervers, crud, mincinos, artificial, prost, defectuos, naiv, strigător sunt doar câteva dintre denumirile textului interzis sau refuzat. 

Interesant este faptul că în istoriile şi geografiile devianţei, pentru european cel puţin, nu răul direct a constituit prima ameninţare, pentru că răul direct nu a putut ţine decât de apofatic, de ascundere, de penumbră, de acea scenă a negativului, a retragerii. Mai curând cauza răului sau intermedierea au intrat în recuzita fricii omului european: textul, lucrul şi gesturile care pervertesc au constituit substanţa căderii. De ele a trebuit să ne ferim în tot acest timp al celor două milenii. Răul a fost în permanenţă pus în paranteze ca referent al unor trimiteri ultime. Nu străinul a fost răul, ci rănile sale, semnul leprei, simptomul, nu aghiuţă, ci masca celui cu atâtea şi atâtea nume. Trecerea răului în text nu se produce în maniera translaţiilor, ci prin modusul reprezentării. Nu demonicul trece în text; textul este cel care ascunde şi întreţine demonicul ca o reprezentare a acestuia. 

Şi totuşi, pentru hermeneut, dată fiind situaţia de faţă, determinantul prezintă, mai curând, un comportament ispititor. La limită, deschizând subiectul dezbaterii de astăzi, răul se dizolvă în chiar tema pe care o declanşează. Un regim alegoric (expresia textul rău balansează pe marginea metaforei), un regim alegoric, aşadar, este provocat de această toleranţă a celui care intră în relaţie cu textele. Textul cu plus, pozitivitatea, consistenţa sunt mai degrabă categoriile raportării noastre la ceea ce este text. Nu ne învaţă, oare, ştiinţele înscrisurilor că trebuie să acordăm prezumzia de semioză fiecărui text pe care îl luăm în considerare? Oricâte deficienţe ar caracteriza o scriitură, ea se propune de la sine interpretării, evaluării, considerării. Ne raportăm în permanenţă la text ca la o pozitivitate. Simplul fapt de a spune, de a transmite, de a rosti, cum spune uneori filosofia, reprezintă ceva în plus, plusul, pozitivul. Oricât s-ar vborbi despre scriitură ca despre o gaură, ne comportăm ca şi cum textul ar avea volum.

Aşadar, determinantul nostru este echivalent cu o simulare. O figură lipsită de consistenţă, condamnată la un destin mimetic, şi totuşi, o figură inevitabilă pentru o anumită configurare a problemei. 

Acum este timpul să revenim la subiectul nostru. Sunt multe istorii şi istorisiri care ar putea constitui un bun punct de plecare pentru textul rău. Pe una dintre acestea, în mod special, o prefer acum. Dacă este să ne amintim de Descartes şi de al său „geniu rău”, de al său zeu al ocultării care anunţă climaxul în procesul îndoielii, am putea vorbi despre textul rău ca despre un fenomen de acoperire care se produce în cazul experienţelor noastre textuale. Textul ar putea fi, astfel, suspectat că deformează relaţia noastră cu lumea realiilor. Între cel care citeşte şi realitate se interpune un paravan. Şi, mai mult decât atât, textul ajunge să se comporte exact ca un obstacol până şi în relaţia noastră cu discursurile. Ambiguitatea, ambivalenţa, echivocul nu fac parte doar din comportamentul interpretării. Acestea aparţin textului măcar din principiu. Un nivel de literalitate este echivalent şi în aceeaşi măsură intangibil cu gradul zero al discursurilor. 

Fără a reitera traseul fenomenologiei pe care îl desfăşoară Descartes, textul rău ne trimite, în cazul nostru, spre acea regiune în care textul ni se înfăţişează ca una dintre cele mai ciudate structuri cu care am avut vreodată de a face. O formă inversă, o figură negativă, un contur cu minus; toate acestea producând tocmai efectul de consistenţă al sensului. Nu degeaba scrisul este negru iar pagina albă. 

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Descartes ar fi acceptat ipoteza zeului rău care îl înşeală cu privire la tot ceea ce se află în jurul său. Dacă, oprindu-se la jumătatea discursului, ar fi construit o altă strategie, în baza căreia economia adevărului s-ar fi desfăşurat în marginea ipotezei că există un zeu rău care ne înşeală în permanenţă. Sunt extrem de curios cum ar fi evoluat discursul său pe linia acestui consimţămînt, în spaţiul unui joc al duplicărilor, acoperirilor şi al acelor experienţe discursive menite să depăşească tocmai această irealitatea mincinoasă a semnelor şi sensului. Şi această curiozitate provine din faptul că pentru noi, în comparaţie cu Descartes, nu există nici o scăpare. Nu ne putem eschiva ipotezei textului rău. Textul este mincinos până la capăt. Supărarea noastră este în acest caz una socratică. 

În acest punct, revine cu o altă acuitate, problema autorului. Textul, negativul în instabilitate, este producţia sa. Autorul produce în marginea negativului. Textul rău este semnul deschiderii oricărui discurs. 

În cazul autorului funcţionează cel mai bine acest fenomen de spirală prin care textul se prezintă ca un fenomen de alternanţă. Negativul produce pozitivul, iar pozitivul deschide spaţiul de posibilitate al negativului. Să nu operăm aici în termeni fotografici pentru că negativul textului nu este o matriţă, nu reprezintă o trecere în oglindă. 

Se vorbeşte, atunci când se aduce în discuţie problema creatorului, despre creaţia din nimic şi creaţia care se foloseşte de un material preliminar. A produce un text, se spune, reprezintă un fenomen de creaţie care presupune un material preexistent. Şi totuşi nu lucrul acesta este definitoriu pentru autorul de texte, ci faptul că gestul său este unul care operează cu negativul. Astfel, dacă ar fi să reproducem spusa celebră, ar trebui să vorbim de diferenţa următoare: creaţia din nimic şi creaţia în marginea negativului. 

Textul rău, dacă nu reface, măcar reproduce acea discuţie a paginii albe cu care ne-au obişnuit structuraliştii. Şi o reface nu numai în termenii începutului, în acele expresii ale aşteptării, ci şi în conceptele desfăşurării, ale producţiei textuale, ale atelierului, ale experimentului de fiecare dată necesar pentru naşterea sciiturii. Chiar şi atunci când scriem că „Ionel merge la şcoală” suntem subversivi. Din punct de vedere discursiv, între textul „Ionel merge la şcoală” şi Critica Raţiunii Pure nu există nici o ruptură. Diferenţa de autoritate şi distribuirea lor nu ţin de condiţia , ci mai curând de un traseu cultural în care se înscrie acesta. Simplul fapt de a produce semne este suficient pentru a produce un înscris la fel de important precum Visul unei nopţi de vară. Diferenţa este aceea că trebuie apoi să aştepţi să se nască o anumită cultură care să le echivaleze. Literatura, în forma în care o păstrăm şi o remitem, este privilegiată. Ea are toate pilele şi relaţiile discursive. 

Nu putem produce decât acel text în legătură cu care relaţia noastră primă este una defectuoasă. Un text deschis în permanenţă este textul rău, textul pur şi simplu, mai bine spus. Nu putem iniţia decât acel discurs care ne face răul, în formula lui măruntă, farmaceutică. Discursul este o pilulă amară precum aspirina. Textul rău trimite şi spre gustul de anghinare al scriiturii, spre hapul însemnului. 

Textul rău deschide o temă. O propunere precum ar putea să sugereze multe altele. Tema deschisă este, însă, mult mai importantă decât titlul care a constituit alibiul acesteia. Textul este de fiecare dată rău, dar răul nu este aici un determinant, nu este nicidecum un calificativ, ci aproximarea unei condiţii ontologice, textuale dacă ar fi să facem translaţia şi echivalenţa. Aproximarea, încercarea de a introduce tema textului în regiunea tenebroasă a ceea ce spune şi a ceea ce nu spune un proiect discursiv. Mai curând titlul unui refuz, un şut pe care textul îl dă de fiecare dată în fundul interpretării. Impresia că ai fost atacat din spate. „Textul rău” trimite, cred, în cazul hermeneutului, mai curând spre o anumită durere în viscere, nimic mai mult, nimic mai puţin şi, totuşi, doar atât. Ionel merge la şcoală. Dar, la şcoală, merge şi Grigore şi de aici începe toată nebunia. 

Textul de faţă reia într-o formulă abreviată discursul conferinţei cu acelaşi titlu susţinută în cadrul sesiunii de comunicări Critică şi interpretare. Textul rău, organizată de Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh.Zane”, din cadrul Academiei Române, Filiala Iaşi, în colaborare cu Catedra de Literatură Română „G.Ibrăileanu”, Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest