Tocmai ea, filosofia

Să rămână, de data aceasta, mi-aş dori, sub postura de trimitere şi referinţă, tocmai titlul. Nu ţin minte să aparţină cuiva sau alcuiva, dar tocmai regnul titularizării o poate înstrăina, cel puţin aici, de vreun autor sau altul. Aşadar, expresia, de care mă agăţ aici în contranotă, este interesantă prin simplul fapt că figurează atât titlul cât şi începutul lipsit de italic. 

Tocmai ea filosofia, cea care descoperă spaţiul acesta de negociere dintre adevăr şi furmos, tocmai ea, nu şi-a pus, decât arareori, următoarea întrebarea: care sunt textele frumoase de filosofie? Cine a vorbit frumos în chiar momentul şi proiectul gestului său de a face filosofie? Eschiva este, poate justificată. Cum poţi să împaci un registru discursiv dedicat gestului strategic (aşa cum se întâmplă cu tot travaliul filosofic al adevărului) cu un registru libertin al pur şi simplului fapt că dă bine? Pe care dintre părţile lor pot fi răsturnate frumuseţile şi adevărurile astfel încât să vorbească unul despre celălalt? Este uşor, acum, să trasezi ceva între ceea ce este frumos şi ceea ce este adevărat; este la fel de uşor, tot acum vorbind,  să spui, cu majuscule, că atât ceea ce este frumos, cât şi ceea ce este adevărat tind, de fiecare dată, spre o relaţie de identitate. Mai mult decât atât: filosoful se teme, de obicei, de orice praxis al frumosului, considerând artisticul (ca discurs consacrat al frumosului) suspect din punct de vedere epistemologic, inadecvat din punct de vedere logic, in-pertinent din punct de vedere filosofic. Sociologic vorbind, şi sub titlul de exemplu, se spunea uneori, prin unele şcoli de filosofie, că Noica nu prea are treabă cu filosofia pentru simplul motiv că literaturizează. În legătură cu oricine, chiar şi cu micuţul Thales, aş consimţi oricând că rămâne un subiect interesant de discuţie dacă are sau nu treabă cu filosofia. Relaţiile dintre mulţi, foarte mulţi autori consacraţi au fost, mai curând, de negare până la rădăcină; este o afacere a filosofiei tot divanul acesta. Dar să spui despre un autor, oricare ar fi el, că nu produce substanţă filosofică pentru simplul diagnostic al literaturizării mi se pare a grăbi puţin lucrurile. Poate că, totuşi, oamenii de acest tip au dreptate încă înainte de a fi nedrepţi, dar, oricum, se grăbesc. Şi se grăbesc în tocmai această zonă riscantă a gestului de a confisca adevărul în chiar dreptul adevărului, ori, invers, de a expedia frumosul în regiunea suspectă a frumuseţilor. 
Lipsită de topuri în zona veşmintelor discursive mondene şi a scriiturilor în pas cu moda, mi se pare, uneori, că textul de critică a textului de filosofie bate spre maliţiozitate estetică şi spre impotenţă artistică. Nu spun că filosofia trebuie, prin criticii şi interpreţii săi, să fie estivală, nu spun că lucrurile trebuie judecate mereu sub specia şi auspiciile suspecte ale vorbei dulci cu care mult aduci. Dar, chiar din punct de vedere epistemologic, mi se pare o ratare de ocazie faptul de a refuza să crezi că filosofia este uneori mai mult frumoasă decât gâfâită după textul validărilor. Mi se pare o pierdere tocmai filosofică în toate aceste refuzuri, de exemplu: că Platon nu a făcut dramaturgie, că Nietzsche nu a făcut, în cea mai mare parte, literatură, că toţi aceştia şi toţi ceilalţi nu s-au jucat, mai întâi cu un frumos al adevărului şi cu un proiect de a face adevărul frumos. Nu pot să cred în crisparea unui proiect al ratării exersate a cosmeticii relaţiei dintre adevărat şi fals, nu pot să cred că între da şi nu există doar vizorul bivalenţei (la care, de mult timp, logica a renunţat totuşi). Nu pot să cred în toate aceste fabrici discursive. Vreau, dimpotrivă, să mă gândesc, de fiecare dată, la frumuseţea introducerii la fenomenologie, la visul lui Descartes, la ieşirea teatrală din carte a lui Derrida, la sofistul mult mai prieten cu socraticul decât se spune prin şcolile noastre inginereşti de filosofie, la papucul de pe ogorul lui Heidegger, la teama şcolărească a unui Husserl debutant în meditaţiile sale carteziene, la prima pagină din estetica lui Kant şi la visul său de a face pace în universal, la prefeţele unui Foucault, mai programatic, uneori, decât Baudelaire sau generaţia 27 hispanică. Dacă se întreabă vreodată ce-mi place în filosofie, răspunsul direct ar fi: nimic, cel calculat: totul şi cel exaltat ar sta sub specia acestei mărturisiri.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest