Ziare pe față

Există acest sentiment care ne însoţeşte în permanenţă, cum că trăim într-o realitate completă. O lume rotundă, în care toate lucrurile sunt deja aşezate la locurile lor. De la periuţa de dinţi, la cartea de identitate, peisajul este mereu acelaşi, cu micile diferenţieri pe care le numim întâmplări. Până şi prezentul este un fel de destin: îl cunoaştem cu toţii, revine de fiecare dată a doua zi, nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.

Totodată, progresul, noul, insolitul fac parte, la modul cel mai cuminte, din această realitate completă. Din această actualitate lipsită de scăpări. Acea lume a lui Leibniz, cea mai bună dintre cele posibile, avem sentimentul că deja se petrece zi de zi în preajma noastră. Ne deplasăm în această povestire plină de preaplinul ei, în care se întâmplă totul: o naraţiune polifonică, în care întâmplările sunt cu totul prezente şi cu totul previzibile.

Şi, atunci, ce rost mai au ştirile, informaţiile, breakfast-ul jurnalistic, ziarele pe care ţi le pui ca o mască de înfrumuseţare pe faţă? Ce rost mai are toată această cafea cu plumb? Borges era prea drăguţ când spunea că ziarele mor a doua zi, când s-ar putea spune, mai curând, că ele dispar în propria lor tautologie, în faptul că repetă subînţelesul, că intervin într-o lume care, prin repetiție, s-a petrecut deja.

Cele mai mari tiraje se înregistrează atunci când se întâmplă ceva care îți dă impresia excepționalului. Raritatea, incidența, ocurența agrsivă par că pot asigura furnizarea noului și transferul noutății. Dar, tocmai datorită amplorii, întâmplările fac parte din categorii, din acele universalii care nu au cum să nu fie cunoscute. Se știe totul, în ordinea repetiției, despre evenimente. Dar cumpărăm ziarul pentru a vedea repetiția, în ordinea preceptului: să vedem ce se mai întâmplă. Un fel de împătrire a fabulei lui Socrate care nu poate cunoaşte şi nu poate învăţa pentru că fiecare dintre aceste gesturi îl presupune pe celălalt. Ziarul şi cititorul său fac tot acest joc în care, pe de o parte, se spune totul pentru că totul este deja de la sine înţeles, şi, pe de altă parte, nu se înţelege nimic pentru că nu se poate spune nimic.

Şi, totuşi, lucrurile tocmai aici câştigă în interes. Pentru că un ziar nu se adresează celui care vrea să afle, se adresează celui care vrea să vadă. Ştirea textuală se deplasează în acest interval deschis între a ști deja şi a vrea să vezi. Nu vrei niciodată să citeşti cu adevărat: vrei doar să privești.

Într-o realitate în care totul este prezent de la prima la ultima întâmplare, vrei să vezi şi, tuşind uşor, complice, pui presa pe ochi ca pe un monoclu.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest