Codrin Rotund

CodrinDinuVasiliu@gmail.com

Ziua 0.75. Cărțile de pe avion

Cărțile de pe avion trebuie să fie scurte. Să aibă portanță. Să încapă într-un buzunar al flanelelor de drum lung și într-unul din buzunarele memoriei. Pe de altă parte, cărțile din avion trebuie să fie mai simple și mai subțiri decât cărțile despre avioane. Cineva trebuie totuși să le citească. Și le citească repede, ca și cum ar frunzări timpurile și plictiseala. 

Tot ele, da, ele, cărțile pe care le ducem cu noi pe scutul avioanelor, trebuie să spună lucruri multe și diverse. Și trebuie să vorbească mult pe rânduri puține. Consistența paragrafelor trebuie să fie de mare finețe: discursuri scurte și percutante. 

Una dintre cărțile pe care le trag la sorți pentru a le urca în nori și avioane, împreună cu mine, e cartea lui Derrida despre Ulise pe care îl transformă într-un gramofon. O carte despre care Sonia mi-ar spune că o am ca pe un patefon. Unul vechi, care scârție, dar scoate acel sunet pe care nu ai cum să-l ignori. 

Pun mereu și mereu placa zgâriată cu pixul, cu creioane, cu carioca fluorescentă și îmi închid privirea între marginile ei tipografice. Mă abțin să tușesc, mă țin să nu dorm și recitesc de nenumărate ori aceleași cuvinte. Derrida are meritul de a-mi putea frunzări astfel de lecturi în spirală. Pe baza aceluiași text, text pe care l-aș putea măsura în milimetri. 

Și printr-o alăturare dorită sau nu, în patefonul său despre gramofonul Ulise, Derrida pune împreună două idei cu trimiteri care devin nu doar deconstructiviste, ci și strategice. Astfel, pe de o parte, vorbește despre cele o mie și unu de semne ale unei expresii. Și nici măcar nu contează expresia pe care o aruncă în joc. Doar această pozare fotografică, în care mă văd ispitit să cadrez discursul expresiei în dreptul ideii de fotografie. Expresia își anunță în mod definitiv această transgresiune pe care o joacă pe teritoriul celor o mie și unu de semne. Nu spunem noi că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte?

Imaginea spectaculoasă pe care o provoacă Derrida este una cu multiple suprafețe de expunere. În acest sens, o expresie transgresează mereu spre denotația sa fotografică. Și, pe de altă parte, o expresie este mereu o fotografie de finiș. O poză de la capătul cursei pe care o câștigă sensul ei final, definitiv, în fața tuturor celorlalte semnificații secvente. 

Revenind, am spus că este vorba despre două secvențe. Două discursuri, două expresii care se suprapun în economia textului. Prima este, așadar, cea a celor o mie de semne ale cuvintelor. Și am vorbit mai sus despre posibila sa topografie și tipografie. În perspectivă, completare sau chiar împotrivire, pentru că nu pot fi sigur niciodată cu Derrida, vorbind despre cele o mie și unu de semne, Jacques nu întârzie să spună că doar așa poate avea loc o istorie. Doar sub specia unui astfel de eveniment se poate constitui o istorie ca atare.

Interesant este acest chip al înțelegerii pe care îl capătă acum suprapunerea ideii de reprezentare (ca transgresiune a celor o mie și ceva de semne) cu ideea de narațiune, constituită în sensul posibilității de reprezentare, nu de poveste, pe care o poate genera o expresie, o așteptare discursivă.

#MunteleFinalanda #MunteleLetcani

Notă pe cartea

  • Ulise Gramofon, de Jacques Derrida, într-o traducere de Bogdan Ghiu
  • ALLFA, București, 2000